Pentru mine, moda anilor ’90 e moda copilariei si a adolescentei si, odata cu asta, a celor mai nastrusnice experimente vestimentare… atat de nastrusnice incat, macar din acest punct de vedere, nu ma supar ca am prea putine fotografii din acea perioada.

MM6 Maison Margiela SS 2024 / Sursa foto: Hepta.ro

Tot putine erau si sursele de inspiratie, de la copiii mai mari de la bloc, la cele cateva reviste rasfoite din cand in cand, precum Bravo sau Popcorn, si pana la videoclipurile muzicale, pe care le percepeam ca pe adevarate show-uri de moda. Peste toate astea, magazinele cu imbracaminte erau si ele putine.

Daca e sa compar cu prezentul, contextul nu era unul favorabil pentru explorarea creativitatii in moda si, totusi, cum se face ca rezonez si azi cu piesele vestimentare indragite atunci? E, cu siguranta, si datorita nostalgiei si a faptului ca primele intalniri cu moda lasa o amprenta puternica asupra noastra. Nu pot nega asta, dar parca e mai mult de-atat.

Saint Laurent SS 2024 / Sursa foto: Hepta.ro

Cred ca, in ciuda greselilor de styling, hainele preferate nu erau alese gresit. Poate ca nu stiam atatea lucruri despre piese cheie din garderoba, designeri, tendinte si fashion icon-uri, despre verdicte ca bine sau prost imbracat/a, dar stiam cand ceva imi place. Cu volumul regulilor si al temerii de a gresi la minimum, dorintele se auzeau cu usurinta. Doar ca, da, din acel punct incolo, lipsa unor repere coerente lasau mereu loc de greseli stilistice.

Victoria Beckham SS 2024 / Sursa foto: Hepta.ro

Pantalonii largi, salopetele, tricourile supradimensionate sau, dimpotriva, cele scurte, fustele si rochiile satinate, fustele mini sau cele pana la nivelul genunchilor, sacourile supradimensionate, pantalonii capri sunt elemente care influenteaza moda recenta si o parte dintre ele, asa cum era de asteptat, mi-au trezit amintiri. Pantalonii largi sunt favoritii mei dintotdeauna, iar rochiile usoare din materiale satinate inca imi par unele dintre cele mai sic alegeri. Apoi, cand spun pantaloni capri, imi apar in minte cadre din videoclipul Madonnei pentru piesa Beautiful Stranger, din 1999. Au trecut multi ani de atunci, dar inca imi place tinuta ei.

Blumarine SS 2024 / Sursa foto: Hepta.ro

Pana la urma, stilul meu nu s-a schimbat in esenta. Diferenta dintre atunci si acum nu o face stilul, ci stylingul – mult mai coerent decat in copilarie, precum si o atitudine mai relaxata in ceea ce priveste vestimentatia. E loc de stangacii in continuare, dar parca sunt mai mici sansele ca fotografiile in care acestea raman imortalizate sa ajunga sa ma „bantuie” peste ani.:)

Sursa fotografie principala: Hepta.ro / Dries Van Noten SS 2024

The post Moda anilor ’90, din copilarie in prezent appeared first on Petocuri.

M-am uitat cu atentie peste elementele desenate si am trecut repede cu privirea peste texte. Mi s-a parut indiscret sa le citesc, chiar daca erau expuse publicului. Totusi, nu am reusit sa ignor intrebarea scrisa cu litere mari de tipar, pe una dintre pagini: „CE DORITI SA VA FACETI?”. Si m-am gandit cum arata oare vietile celor care au raspuns atunci.

Cu aceasta ocazie, mi-am amintit si de paginile scrise cu stangacie si ganduri inspirationale, cu inimi decupate cu grija si colturi indoite pentru a tine ascuns cate un mesaj. A fost o perioada, candva prin generala, in care sa completam astfel de caiete era parte din rutina copiilor, cred ca si la bloc, si la scoala.

Din pacate, cu exceptia celui de la sfarsitul liceului, nu am pastrat caietele si oracolele copilariei si nu stiu nici ce s-a intamplat cu cele ale prietenelor, la care am contribuit si eu. Singurele imagini sunt pastrate in memorie, cateva franturi de amintiri.

Fotografii: arhiva personala / Design realizat cu Canva

The post Printre oracole si caiete de amintiri appeared first on Petocuri.

Uneori, acest ceva e o simpla conversatie sau o intamplare. Alteori, legatura e facuta de fotografiile din telefon, la care ajung cand caut un screenshot anume, sau de micile obiecte aduse din vacante, pe care le intalnesc cu privirea prin casa. La cele din urma m-am gandit mai mult zilele astea si am observat cateva lucruri.

Relatia mea cu suvenirurile din vacante s-a tot schimbat de-a lungul timpului. A fost o perioada, probabil cea mai de lunga durata, in care obisnuiam sa cumpar din calatorii magneti de frigider. Faceam asta atat pentru mine, cat si pentru cei dragi. Am o colectie generoasa, la al carei numar au contribuit si prietenele cu vacantele lor.

De la un punct incolo, insa, magnetii au devenit, din obicei, doar o optiune. Nu stiu ce a determinat schimbarea. Loc pe frigider ar mai fi fost si ideea acestor suveniruri imi place in continuare. Doar ca se intampla sa o inlocuiesc sau sa ii alatur alte obiecte. Cumva alegerile au devenit mai variate si, odata cu asta, mai nuantate. De la Venetia, de exemplu, am ales baloane si animale miniaturale din sticla. De pe litoral, obisnuiesc sa ma intorc cu scoici sculptate de natura intr-un mod inedit sau cu o cromatica speciala. Si tot asa.

Imi mai plac si cartile postale ca suvenir, atat pentru mine, cat si pentru cei dragi. Cred ca preferatele mele sunt cele de la magazinele din muzee, cu lucrari de arta care mi-au placut. Vederile au multe atuuri. Pot fi expuse, pur si simplu, pe un raft, agatate pe un panou de perete sau prinse pe frigider cu un magnet.;) In plus, nu ocupa spatiu in bagaj.

Exista multe idei bune de suveniruri din vacante, dar nu pot sa nu mentionez si care este, in cazul meu, cea mai putin inspirata idee: aceea de a oferi cadou produse comestibile. Desi suna bine sa impart cu cei dragi din savoarea unui loc, lucrurile nu decurc mereu conform planului. Cand termenul de valabilitate nu se aliniaza cu data in care reusesc sa ma intalnesc cu cine trebuie, devin eu destinatara suvenirurilor. Asta ca sa nu mai spun ca nici macar nu am intotdeauna scuza termenului de valabilitate. Cateodata devine, pur si simplu, imposibil sa imi pun pofta in cui. Nom-nom-nom… legatura spre amintiri e gata.:)

Cele mai inspirate obiecte-suvenir, oricat de simple ar fi ele, obisnuiesc sa devina parte din rutina de zi cu zi. O cana din care iti bei cafeaua dimineata, o sacosa din material textil cu care iti faci cumparaturile, un obiect decorativ pentru birou, un creion cu care iti scrii notite pe hartie (eu inca fac asta) sau poate fi o fotografie printata si inramata. Amintirile spre care ne poarta le dau mereu valoare.

Fotografii: arhiva personala

The post Suvenirurile, portaluri spre vacante appeared first on Petocuri.

*

In echipa noastra, de exemplu, magia avea loc, in copilarie, chiar si sub pretextul sedintelor de bloc, programate tocmai in Ajun. Ea se transforma si astazi intr-o liniste aparte, ce se asterne peste noi in dupa-amiaza de 24 decembrie sau ia cand chipul oamenilor dragi, cand chipul unor necunoscuti care, prin generozitatea lor, contribuie la amintiri de neuitat.

Haide cu noi pe aleea amintirilor de Craciun!

La sedintele de bloc din Ajun se intampla magie

de Vicki Nicola

Foto: Sven Brandsma / Unsplash

In copilarie, de Craciun ma enervau sedintele de bloc. Intotdeauna era una fix in seara de Ajun, la care tata „trebuia sa participe” si, inevitabil, il rata pe Mos Craciun. Ma rog, Mos Gerila, atunci operam cu alt nume de brand.

Sincer, chiar nu conteaza numele, pentru ca ceea ce imi amintesc in detaliu sunt anumite senzatii din acele seri. Stiu exact cum era imprimeul fotoliului pe care se aseza el, cum pica lumina la noi in sufragerie (nici aici nu ajunsese titlul de living), cum aproape imi frangeam degetele de emotie si ma bazam mereu pe sora mea daca era sa uit poezia.

Nu prea intelegeam zambetul ironic al mamei, care ii cam contesta glumele lui Mos Gerila, riscand sa il supere fix in timp ce eu ma preocupam de programul artistic. Si oricum, nu intelegeam nici cum de ea pare ca stie mai bine chiar decat el ce se afla in sac. Erau niste dileme in ierarhia personajelor care faceau seara si mai palpitanta.

Momentul culminant era evident revelatia cadourilor. Stiu si acum geaca alba si perechea de pantaloni rosii evazati, pe care le-am primit intr-un an. Ma rog, acum le-ar spune „flared”, atunci erau doar evazati. I-am purtat mult timp si cu mult drag si chiar si acum, dupa multe alte experiente stilistice mult mai sofisticate, modelul acela ramane unul favorit catre care se duc aproape instinctiv alegerile mele.

Si mai stiu si pianul de jucarie, pe care l-am primit in anul in care Mos Gerila si-a devoalat identitatea si ne-a confirmat banuielile din ce in ce mai consistente ca, de fapt, „sedinta de bloc” se intampla, in fiecare an, la noi in sufragerie. Cu acel pian s-au jucat si copiii mei, peste ani. Si peste ani, am recreat si noi un fel de „sedinta de bloc”, pentru ei. De aceasta data in living, cu Mos Craciun.

Poate ca scenografia s-a schimbat, iar numele de scena al protagonistului este acum altul, dar emotia e aceeasi. Si atunci, si acum am simtit cum Craciunul este bucuria de a fi impreuna, iar magia este in gesturile oamenilor care te iubesc si pe care ii iubesti. Sarbatori fericite!

In asteptarea lui Mos Craciun… si-a lui Rudolph

de Ioana Andriescu

Foto: Food Photographer | Jennifer Pallian / Unsplash

Cred ca nimic nu poate intrece acel sentiment cald care te imbratiseaza in preajma sarbatorilor de iarna si emotia pe care o traiesti alaturi de familie, in jurul bradului.

Imi amintesc bine un Ajun de cand eram mica, in asteptarea lui Mos Craciun. Fiind o mare fana a rochiilor si a fustelor, in acea seara ma imbracam mereu in acea rochie. Trebuia sa fie cea care le intrecea pe toate: colorata, haioasa, bufanta. De printesa, mai pe scurt.

Imi repetam poezia si cantecul la pian, facusem fursecuri cu ciocolata, pregatisem laptele si, nu in ultimul rand, morcovul pentru Rudolph. Ma uitam pe fereastra in speranta ca-i voi vedea nasul rosu printre norii incarcati cu fulgi de nea care, inca de la inceputul lunii decembrie, se tot asterneau intr-un strat frumos de zapada.

Cand vedeam cate o stralucire de la un avion sau o antena, saream gandindu-ma ca vor sosi in orice clipa. Eram emotionata si cand auzeam batai in usa si ma asiguram ca toti membrii familiei se aflau in incapere.

Totul mergea mereu ca pe roate. Dupa atatea repetitii, stiam poezia pe de rost, pianul canta parca singur, iar, ca recompensa, Mosul scotea din traista lui cadourile pe care mi le doream.

Acum ma gandesc cat le-o fi luat parintilor mei sa gaseasca o persoana care sa-si sacrifice Ajunul ca sa-mi creeze amintiri frumoase despre cea mai magica perioada din an.

Vreau sa ma intorc la acele momente, la copilarie, inocenta si joaca, sa ma pierd in lumea fanteziei inca o data, fara sa stiu ca exista o cale de iesire, sa mai stau putin cu gandul la… „oare acesta era versul?” sau „unde o sa-si parcheze Mosul renii?”. As vrea sa-i spun fetitei aceleia mici sa lase suspiciunile de-o parte, Mos Craciun exista si va veni in seara asta.

Momentul in care se asterne linistea

de Andreea Macri

Foto: Svitlana / Unsplash

Copilaria mea a insemnat doua tipuri de Craciun: cel petrecut la Bucuresti si cel de la Ploiesti, extrem de diferite unul de celalalt, dar cu amintiri la fel de puternice. Acesta este unul dintre motivele pentru care, mai tarziu in viata, am invatat ca exista intotdeauna minimum doua povesti care se pot construi pornind de acelasi eveniment sau de la aceeasi persoana. Exista mai multe unghiuri din care putem privi un brad, un aranjament sau orice altceva si, in general, totul este plin de nuante, nu doar de alb si negru.

Ma face si acum sa zambesc creativitatea mamei de a inventa si bricola tot felul de aranjamente pentru bradul de Craciun de la Bucuresti, unul care arata mai mult artistic si mai putin clasic. In contrapartida, aveam bradul de Craciun al bunicilor de la Ploiesti, acolo unde globurile veneau din vremuri indepartate, iar lumanarile clasice aveau un suport de care imi amintesc si acum cu nostalgie.

Atat la Bucuresti, cat si la Ploiesti, un moment fascinant era aprinderea lumanarilor si a artificiilor din brad. Erau vremuri in care nu isi punea nimeni problema securitatii la incendiu sau a faptului ca, pentru ecologie, vom renunta la o parte olfactiva a Craciunului. Astfel, peste ani si ani, au ramas in memoria mea vizuala si olfactiva aceste lucruri, nu nebunia luminitelor electrice.

Alt element care a ramas puternic in amintirile mele e faptul ca o surpriza era cu adevarat o surpriza. Niciodata nu stiam daca Mos Craciun imi va aduce ce l-am rugat in scris. Putea sa nu gaseasca ce imi doream eu care chiar aveam o imaginatie bogata, ca si acum.:) In zilele noastre, totul este la un click distanta si poate sa vina chiar si de la Polul Nord, dar, din pacate, nimic nu mai este cu adevarat o surpriza.

Insa, an de an, un cadou pe care Mosul il aducea cu siguranta erau portocalele si dulciurile. Un adevarat festin, mai ales ca fratele meu nu se omora cu ele, iar eu abia asteptam sa mi le dea sau, mai bine zis, sa i le iau.

Exista un singur lucru ramas neschimbat de atunci si pana acum si un singur sentiment pe care il am in fiecare an, in Ajunul Craciunului. E momentul dupa ora 5 seara, cand toata lumea a incheiat cu nebunia cadourilor, a bradului si a pregatirilor si se asterne linistea, o anumita liniste, cred ca singura de acest fel din timpul anului.

E un moment de ragaz pentru noi toti, o tacere binecuvantata, in care, de cand eram mica si pana acum, am avut senzatia ca nu se poate intampla nimic rau, ci numai ce e bun. Va doresc o dupa amiaza linistita pe 24 decembrie si sarbatori fericite!

O super-putere primita in dar

de Ioana Lovin

Foto: Debby Hudson / Unsplash

Va spun sincer ca nu mai stiu sigur daca amintirile sunt toate de la acelasi Craciun sau mintea mea a asezat si momente din alti ani in acelasi Ajun.

Mama imi prindea parul in doua codite cand, deodata, forfota a inlocuit linistea din casa. A venit Mosul! A venit Mosul! Pana am ajuns eu din camera mica in sufragerie (cativa pasi, nu iti imagina ca am coborat etaje si am strabatut lungi coridoare), el s-a asezat pe un scaun, aproape de brad.

Purta o masca de Mos Craciun din plastic, astfel incat sa-si protejeze tenul de gerul de afara. Stiu asta pentru ca l-am intrebat. Explicatia imi pare astazi la fel de pertinenta ca atunci. Si eu simt ca imi crapa pielea de parca ar fi de portelan cand e foarte frig. Mai purta manusi de lana ca ale bunicii si ale tatalui meu, pe care le-am strans cand ne-am salutat si prezentat. „Oana.” Asa mi se spune in familie.

Cred ca imi tremura mana de emotie, la fel cum mi-a tremurat probabil si vocea cand mi-am spus poezia. Mosul stia cum sa se echipeze sa nu tremure de frig, eu nu am aflat nici pana azi care e echipamentul complet pentru emotii. Nu mi-am uitat versurile, dar, din cand in cand, uitam sa respir intre ele si atunci porneam cu toata viteza inainte. Am uitat apoi de sfiala si am inceput sa dau glas la ce imi trecea prin cap, asa cum a fost si curiozitatea legata de masca.

Oricat m-as gandi acum, habar n-am cu ce eram eu imbracata. Despre Mos, in schimb, am retinut tot felul de detalii. Avea si o haina despre care am aflat in urma cu cativa ani ca era un pardesiu intors pe dos pentru captuseala lui si o pereche de incaltaminte greoaie. Am observat-o doar la plecare. Se vedea putin, pe sub toate straturile de haine.

Nu mai tin minte ce mi-a adus atunci, desi, cu siguranta, a fost ceva important pentru mine. Cadourile mi se suprapun in minte. Am crescut si, odata cu asta, altele au devenit cadourile de neuitat.

Asa am aflat ca oamenii mari sunt cei care aduc, de multe ori, magia in vietile celor mici si asta nu neaparat sau nu doar de Craciun. E o super-putere pe care o primesc in dar.

*

Sarbatori fericite!

Sursa fotografie principala: Kelly Sikkema / Unsplash

The post Pe aleea amintirilor de Craciun appeared first on Petocuri.

*

Muare Experience – Duchamp Pilot la FITS 2016 / Foto: Arhiva personala

Am scris de multe ori ca mi-e drag orasul natal, pe care inca il numesc si simt acasa desi nu mai locuiesc de mult timp in el. Una dintre perioadele preferate in care imi place sa fiu prezenta e cea in care se desfasoara Festivalul International de Teatru de la Sibiu (FITS). Nu are loc doar dupa usi inchise, ci si pe strazi sau in piete, iar asta il face accesibil tuturor si se simte. Atmosfera lui cuprinde orasul ca o sarbatoare.

Cum prinde viata un oras

La sfarsitul verii, dupa un an in care s-a desfasurat online, festivalul a revenit si in strada. In cifre, cea de-a 28-a editie ar arata cam asa, potrivit sibfest.ro: 600 de evenimente fizice, online si hibrid, la care au participat peste 2000 de artisti din aproape 40 de tari, totul pe parcursul a 10 zile.

In emotii, festivalul nu poate fi masurat prin simple adunari pentru ca fiecare are propriul barometru al starilor. Eu stiu ca am contribuit cu momentele mele de bucurie, cu zambete largi, chiar daca acestea au fost acoperite de masca uneori.

Cele mai frumoase statui – Teatrul Masca la FITS 2021 / Foto: arhiva personala

Am ajuns la mai multe spectacole outdoor, cu povesti spuse in cele mai diverse moduri: prin muzica interpretata la un pian suspendat, prin acrobatii cu roata cyr sau cu scari metalice, prin sculpturi luminoase care augmenteaza corpul uman sau prin statui vivante.

M-am gandit cum a evoluat de-a lungul timpului relatia mea cu orasul. In copilarie, acasa era (doar) despre oamenii din viata mea, de la familie la prietenii de la bloc, colegii de gradinita si, apoi, de scoala. Nu imi amintesc ca identitatea Sibiului sa fi avut prea multa importanta. Daca ar fi venit extraterestrii si ne-ar fi teleportat pe mine si pe cei cunoscuti mie pe o alta planeta, fara ca asta sa ne schimbe ritmul vietii, ci doar fundalul, e posibil sa fi spus „Asta e.” si sa-mi fi vazut mai departe de joaca.

Pe masura ce am crescut, orasul a prins si el viata. Am devenit din ce in ce mai constienta de norocul de a creste intr-un loc ca el, de oportunitatile pe care le ofera si de lucrurile pe care nu le-as fi intalnit sau trait la fel pe nicio alta planeta. Am inceput sa-i observ si arhitectura si sa inteleg ca are o atmosfera a lui, una din ce in ce mai efervescenta pe masura ce evenimentele culturale s-au inmultit si dezvoltat.

In prezent, cand mi-e dor de Sibiu, mi-e dor de familie si prieteni, dar mi-e dor si de oras, iar evenimentele gazduite de el devin de multe ori un pretext de a-l vizita o data in plus.

Arta ca medicament

Pandemia a interupt obiceiul meu de a merge, din cand in cand, la concerte, spectacole sau expozitii. L-am reluat timid abia pe la inceputul verii, tot acasa, de data asta la Bucuresti, si am simtit din nou usurinta cu care astfel de experiente se transforma in surse de bucurie si recunostinta sau, de ce sa evit acest cuvant, chiar fericire.

Arta are efect terapeutic. O spun pe testate si nu o spun doar eu, o spun si specialistii. Potrivit TheGuardian.com, in Bruxelles, a fost implementat de curand un proiect pilot prin care medicii spitalului Brugmann pot prescrie vizite gratuite la muzeu pacientilor care se confrunta cu stres si nu numai. Demarat pentru a ameliora sanatatea mintala in perioada pandemiei, conceptul nu este unul nou. El este adaptat dupa un model care functioneaza deja in Quebec, Canada, unde medicii pot prescrie pana la 50 de astfel de vizite pe an.

Din aceasta perspectiva, prezenta artei in strada capata valente noi. Fie intamplatoare, fie stabilite ca atare, intalnirile cu arta in plina strada sunt o forma de terapie accesibila oricui. Probabil ca nu e deloc intamplator ca, dupa experienta de la FITS, m-am gandit mai mult la importanta pe care o au – pentru mine, cel putin – proiectele care folosesc orasul ca spatiu de prezentare.

Cu ocazia asta, mi-am amintit de astfel de proiecte pe care le-am descoperit de-a lungul timpului, la noi sau in afara, si am zabovit asupra unor proiecte care se desfasoara in strada in aceasta perioada. Nu am reusit sa imi izolez gandurile de faptul ca noul val al pandemiei cu care se confrunta tara noastra in acest moment schimba din nou mersul vietii noastre de zi cu zi si (probabil ca) si pe cel al artei.

Proiecte stradale. Then & Now.

Fashion Balls este unul dintre proiectele aflate acum in desfasurare, nu la noi, in Belgia. Este vorba despre o instalatie compusa din sfere de diverse dimensiuni si culori, ce sunt amplasate, pana pe 29 noiembrie 2021, in mai multe locuri cheie din Antwerp.

Fashion Balls / (c) MoMu Antwerp / Foto: Ronald Stoops

Ideea proiectului dezvoltat de MoMu – Antwerp Fashion Museum ii apartine lui Walter Van Beirendonck, Head of the Fashion Department la Royal Academy of Fine Arts Antwerp. „L-am realizat astfel incat sa fie interactiv si speram ca lumea se va simti inspirata sa faca astfel de selfie-uri cu orasul ca fundal. E un proiect foarte accesibil – din acest motiv am realizat <mingile de moda> in tot felul de dimensiuni. Proiectul va fi atractiv atat pentru fani internationali ai modei, cat si pentru trecatori,” spune el.

Cele zece tinute din prezentare sunt concepute de studenti ai departamentului de moda, dar trecatorii mari si mici sunt incurajati sa devina parte din instalatie cu tinutele lor de zi cu zi. In momentul in care se asaza in aceste sfere, oamenii nu devin doar parte din public, ci si parte din expozitie.

O astfel de abordare asigura vizibilitate unui proiect si, ca organizator, e firesc sa iti doresti asta. Pentru public, ea ofera o pauza de buna-dispozitie, un moment de deconectare de la grijile de zi cu zi.

Nu voi ajunge in Antwerp prea curand, dar asta nu m-a impiedicat sa imi imaginez experienta si, apoi, sa calatoresc in timp si sa explorez propriile amintiri si stari legate de momentele in care arta a iesit din muzee, teatre, galerii sau sali de concert si m-a intampinat in strada. Traite in orasele-acasa sau in locuri in care am calatorit de-a lungul timpului, aceste momente s-au pastrat, nu doar in memoria hard disk-ului meu extern sau a social media, ci mai ales intr-un sertar din minte.

Flowers That Bloom at Midnight, Yayoi Kusama / Foto: arhiva personala

Asa am ajuns la Paris, in ziua in care am vazut instalatia lui Yayoi Kusama, Flowers That Bloom at Midnight, expusa in Jardin des Tuileries. Au trecut de atunci aproape zece ani si, desi sunt momente din acea calatorie care s-au pierdut, acesta nu e printre ele. Imi aminteam destul de clar cum am fotografiat florile cu emblematicele lor buline, invartindu-ma in jurul lor, iar albumul foto din social media mi-a confirmat ca, intr-adevar, asa a fost.

M-am intors, apoi, in tara, in perioada in care Timisoara gazduia Bienala Art Encounters 2019. Lucrarile de arta au impanzit atunci orasul si ma intreb cum mai arata astazi mozaicul realizat de artistul Dan Acostioaei in pasajul traversat de calatorii care ajung sau pleaca din Gara Timisoara Nord. Asa cum mentionam si atunci, lucrarea reprezinta o interventie care schimba niste perceptii despre ce spatiu poate fi spatiu de arta, despre relatia dintre spatiu si lucrare, despre proximitatea artei, dar si despre limitele temporale ale unei bienale.

Mari sub pustiuri, Dan Acostioaei / Foto: arhiva personala

Recent am aflat si despre festivalul XR Month, desfasurat in Bucuresti pana pe 30 octombrie. Prin intermediul filtrelor AR publicate pe Instagramul evenimentului, @xrmonth, centrul orasului devine spatiul unei expozitii interactive, in care sunt prezentate lucrarile a 40 de artisti. Muzeul Antipa, Teatrul Odeon, Casa Mita Biciclista, Palatul Oscar Maugsch, Goethe Institut sau Institutul Francez sunt printre cele 36 de locuri din Capitala care sunt augmentate in cadrul proiectului.

Afis XR Month / Sursa foto: PR

Daca drumul tau de zi cu zi te duce pe langa ele, te poti bucura de expozitie. Trebuie sa ai la tine telefonul mobil, iar pe el – aplicatia de Instagram. Eu am ajuns deocamdata doar la Institutul Francez, unde mi-am petrecut cateva minute bune in prezenta lucrarilor expuse acolo.

*

Trecand prin toate aceste proiecte, am constatat ca, nu de putine ori, intrevederile cu arta in aer liber si-au pastrat detaliile in ciuda timpului care a trecut peste ele. Asa ca e posibil ca, fara aceste intalniri, amintirea unora dintre locurile prin care am trecut nu doar sa nu mai fie la fel, ci chiar sa nu mai fie deloc. Arta a facut ca legaturile dintre atunci si acum sa existe.

The post Orasul ca scena pentru arta appeared first on Petocuri.

De fiecare data cand observ fotografii din Sibiu in social media, ma opresc instant. Sunt curioasa cine ce a ales sa impartaseasca din calatorie. Mi se pare interesant cum se vede orasul prin ochii cuiva care il viziteaza. Uneori, prin intermediul fotografiilor postate, descopar lucruri noi despre Sibiu: un restaurant sau poate o straduta cocheta, pe care nu stiu sa fi pasit vreodata. Alteori, alegerile lor imi ofera o perspectiva neasteptata asupra unor locuri sau detalii pe langa care am trecut de nenumarate ori. Si mai sunt si acele momente de „asa e, nu-i asa?„, cand sentimentele se sincronizeaza perfect.

Acest traseu al gandurilor a conturat ideea de a invita prietene despre care stiu ca au fost la Sibiu sa aleaga o fotografie din arhiva personala si cateva cuvinte care sa le insoteasca amintirile. Iata cate un fragment din Sibiul vazut prin ochii lor:

*

Portile caselor, arhitectura si simbol

Carmen Benea

Imi amintesc intotdeauna cu placere de timpul petrecut la Sibiu. Este un oras drag inimii mele. Admir multe aspecte si elemente de arhitectura ale orasului, asa ca mi-a fost destul de greu sa aleg numai o fotografie.

In final, am ales o fotografie cu una dintre portile deosebit de frumoase ale caselor din zona veche a orasului. Cred ca mesterii locali si arhitectii au avut dintotdeauna o fascinatie pentru porti, ceea ce nu este deloc surprinzator.

Poarta este un element de structura important, cu o simbolistica deosebita. Poarta marcheaza o tranzitie, dar, in acelasi timp, ofera si protectie. Este ca o invitatie fie spre intimitatea casei, fie spre mediul exterior, pentru cei care locuiesc in ea. Poarta este adesea locul in care ne luam la revedere sau ii intampinam pe cei dragi, deci este un loc cu incarcatura emotionala.

*

Cel mai frumos loc e cel care gazduieste cele mai frumoase amintiri

Catalina Ciorei

Sibiul e un oras minunat. Curat, cu oameni care traiesc teatru si liniste. Dar cel mai frumos loc pentru mine ramane Hipodrom 1, strada Luptei, mai exact, locul unde stateau Mosu si Mamica si unde am crescut mult timp.

E locul in care m-am uitat la Dallas, in timp ce plangeam ca am cazut de pe bara, unde eram mangaiata pe par de bunica si unde ascultam povesti cu verisoara mea. Cel mai smecher era cand mergeam la Dumbrava sa luam casete si veneam acasa sa ascultam Lebedele, Povestea Porcului sau Zana cea mica. Inca le mai ascult pe aceleasi din cand in cand, de la Electrecord, parca. Din bloc, de la etajul 3, ma uitam in sus cand ningea si mi se parea ca ajung pana deasupra pamantului.

Si e locul in care ma jucam cu Andra si descopeream Regina Noptii, seara, cand toata lumea statea pe banca, sau dansam Ricky Martin, „Maria”.

Locurile cele mai frumoase dintr-un oras sunt, de multe ori, cele mai banale, cu blocuri si foste aprozare, sotroane si vecini care saluta si vorbesc cu accent. A different kind of local, the one that smells like home.

*

Case cu ochi si ferestre insufletite

Cristina Barhan

Am multe poze cu locuri care imi plac in Sibiu si, cu toate ca preferatele mele sunt casele cu ochi si, initial, ma gandeam la o fotografie cu una dintre ele, am ales in final aceasta imagine. Mereu ma intorc mental la ea cand vine vorba de Sibiu.

M-au pasionat de cand ma stiu ferestrele si posibilele povesti din spatele lor. Ele ma indeamna sa ma gandesc la cum se traieste inauntru. Coltul acesta imi inspira viata tihnita si ma transpune intr-o stare de vacanta, intr-un zen instant. Desigur ca si florile ajuta mult la alegere, daca, in Sibiu, casele au ochi, florile au suflet.:)

*

Stradute linistite, care te lasa sa-ti asculti gandurile

Ioana Ilie

Nu stiu daca pot alege un singur loc care mi-e drag in Sibiu. Cand ma gandesc la orasul acesta pe care il vizitez mai rar decat mi-as dori, imi vin in minte doua amintiri pe care le pastrez ca fiind unele speciale.

Prima este din Piata Mica. In urma cu mai mult de zece ani, am participat la un targ de obiecte handmade, cu niste cercei de ceramica pictati de mine. Mi-au placut atunci atmosfera efervescenta din piata si felul prietenos in care interactionau cu mine oamenii care se opreau in dreptul standului.

A doua amintire este de la Astra Film Festival Sibiu, la care am participat acum doi ani. Am reintalnit, cu aceasta ocazie, aceeasi atmosfera efervescenta care mi-a atras atentia cu ani in urma si placerea de ma plimba, intre proiectiile filmelor, pe stradutele din centru, pline de cafenele cochete si linistite, unde mi-am putut asculta gandurile, respirand un aer mult mai curat decat cel din Bucuresti.

*

Orasul de sub marea de acoperisuri caramizii

Oana Gherghina

Ca sa intelegi un oras, trebuie sa-l admiri de sus. Sfatul acesta, primit acum multi ani de la o italianca, la prima mea vizita in Paris, l-am aplicat in toate orasele prin care am calatorit apoi. Sibiul mi-a ajuns la inima din prima vizita si sigur ca am urcat scarile din Turnul Sfatului!

La ora asfintitului, imi amintesc si acum, arata ca un oras de poveste, sub acea mare de acoperisuri caramizii.

Si, de atunci, in orice alta tara, cand cineva m-a intrebat ce sa vada din Romania, Sibiul a fost intotdeauna amintit. Sper sa-l revad in curand.

Sursa fotografie principala: Atlas Obscura on Unsplash

The post Sibiul vazut prin ochii prietenelor appeared first on Petocuri.

Cu acest gand in minte, am facut o incursiune in propria experienta cu fotografia, de la print la digital, de la familie si prieteni la lumea intreaga si retur. Am adaugat acestor amintiri si cateva idei de a pune la vedere pozele dragi intr-o casa – o sursa de inspiratie pentru mine si pentru cine se mai regaseste in povestea mea.

Foto: Kelly Sikkema / Unsplash

Am inceput sa fac poze prin adolescenta si, o perioada buna de timp, am inventariat destul de temeinic momentele surprinse pe film. Dupa ce le imprimam pe hartie la studio-ul foto din centrul orasului, notam pe spatele fiecarei fotografii cateva detalii, precum data, locul in care a fost realizata sau personajele ei.

Am observat acest obicei la bunica si la tatal meu. L-am preluat si l-am personalizat cu un gand haios sau o descriere foarte scurta. Am adunat mai multe albume si o cutie metalica plina de astfel de amintiri inainte ca rutina mea sa intampine modificari.

Undeva pe la sfarsitul facultatii, am primit un aparat foto digital, care mi-a permis sa experimentez mai mult. Pe de-o parte, asta m-a ajutat sa fac fotografii mai bune. Pe de alta parte, m-a determinat sa renunt la obiceiul de a printa si de a documenta pe verso amintirile dragi.

Schimbarea nu s-a produs brusc. Mai intai, am printat doar cateva cadre preferate dintr-o vacanta. Apoi, am pus imaginile de la Sarbatori pe CD-uri, cu promisiunea ca voi reveni asupra lor mai tarziu. Au urmat aniversari si, odata cu ele, noi promisiuni nerespectate. Si uite asa au trecut ani de cand fotografiile mele exista aproape exclusiv in format digital. Printre putinele exceptii sunt cadrele imortalizate cu aparatul instant.

E curios cum nu reusesc sa transpun atitudinea organizata de pe film si in mediul digital. Aici troneaza bine-mersi haosul: foldere langa foldere peste foldere, fotografii dublate, denumiri care ma nedumiresc si, bineinteles, nelipsita promisiune ca intr-o buna zi voi face ordine in amintiri. Ei bine, acea zi nu a venit inca.

Foto: Ella Jardim on Unsplash

Am scris la un moment dat despre puterea cartilor de a crea senzatia de acasa. Acum stiu ca lor le-as alatura, fara doar si poate, fotografiile. Imprimate pe hartie si puse la vedere pe un raft, pe perete, suspendate in aer sau prinse pe frigider, micile cadre din viata noastra schimba atmosfera unei incaperi. Ea devine instant mai intima.

Cu toate acestea, am expus acasa doar cateva fotografii. Mai am insa cateva rame care isi asteapta cuminti amintirile. Gandindu-ma recent cu ce sa le umplu, am remarcat ca, de cand le am si pana acum, mi-am schimbat focusul in fotografie.

Primele mele poze, cele din adolescenta, erau strict despre oameni si momente dragi. As putea spune ca alcatuiesc un registru al vietii mele. Nu stiu daca am de atunci fotografii fara oameni, imortalizate pur si simplu pentru compozitia echilibrata pe care mi-a pus-o in fata ochilor orasul sau natura. Aveam sa explorez aceasta componenta a fotografiei mai tarziu, cand evitarea oamenilor a devenit chiar o alegere. Imi amintesc nenumarate situatii in care am asteptat ca lumea sa isi continue plimbarea si sa iasa din cadru inainte de a fotografia.

Asa se face ca mai intai am avut in plan sa pun in rame compozitii care imi plac si pe care am fost norocoasa sa le observ in natura sau in orasele pe care le-am vizitat in vacante. Doar ca lucrurile s-au schimbat. Fotografiile mele au devenit tot mai mult si despre oameni, iar pandemia a facut ca ele sa fie cu precadere despre familie. Nu mai am aceeasi abordare ca in adolescenta: sa se aseze toata lumea, sa se uite la camera, nu clipiti, click! Se intampla si asa, dar decizia de a face fotografii vine de obicei abia dupa ce observ in jur cadre care ma inspira. Nu le compun eu, ele exista deja fie ca le fotografiez, fie ca nu. Pozele de familie au un atu. Reusite sau nu, ele raman valoroase. Ilustreaza momente care vor trezi nostalgii peste timp si uneori nici nu e nevoie sa treaca mult timp pentru asta. Probabil e usor de ghicit ca, daca m-ai intreba ce fel de imagini as inrama acum, as mentiona compozitiile cu membrii familiei. Trebuie doar sa le aleg pe cele care imi plac mai mult si sa le imprim pe hartie la un studio din oras. Simplu, nu?:)

Si cum e foarte probabil sa nu fiu singura care nu si-a respectat promisiunile fata de amintirile imortalizate in format digital, ma gandesc ca imaginile care prezinta diferite moduri in care putem decora casa cu fotografiile dragi pot functiona si pentru tine, daca e cazul, ca un imbold in aceasta directie.

Foto: Wyron A on Unsplash

Foto: Tom Vanderheyden / Unsplash

Foto: Kyoshi Reyes / Unsplash

Foto: Annie Spratt / Unsplash

Foto: Cassidy Phillips / Unsplash

Foto: Jonathan Borba / Unsplash

Foto: Nasim Keshmiri on Unsplash

Foto: mali desha on Unsplash

Foto: Kinga Cichewicz / Unsplash

Fotografie principala: Devon Divine / Unsplash

The post Fotografiile transforma o casa in acasa appeared first on Petocuri.

Obiceiul de a aseza flori la fereastra imi poarta amintirile in trei locuri cheie: unde am copilarit, unde traiesc acum si in una dintre destinatiile de vacanta preferate.

Am copilarit la bloc, fara prea multe flori care sa inveseleasca ferestrele apartamentului in care am crescut. Plantele au fost mai degraba colocatare permanente in interior sau pe balcon. Mama e cea care a fost dintotdeauna pasionata de flori. Despre mine, nu pot spune ca am mostenit prea mult din priceperea ei. Am facut multe victime de-a lungul timpului, dar am inregistrat si cateva performante remarcabile. Acum cand scriu, sunt inconjurata de cateva plante cu care convietuiesc de aproape 20 de ani. Da. Le putem numi, mai in gluma, mai in serios, supravietuitoarele. Pe o parte dintre ele, le asez pe pervazul ferestrelor primavara, cand temperatura noptilor creste suficient de mult, si le readuc in casa toamna, cat de tarziu imi permite vremea.

Asociez florile la ferestra cu vacantele in Italia. Indiferent de orasul vizitat, ferestrele infrumusetate cu plante de tot felul sunt parte din peisaj. De altfel, deloc intamplator, cateva dintre fotografiile incluse au fost realizate de autorii lor in diferite locuri din Italia.

Cu toate astea, pentru imaginea mea emblematica a florilor la fereastra, ar trebui sa ma intorc din nou in cartierul in care am trait prima parte a vietii. In sezonul cald, vecinii mei de la parter aveau la ferestre jardiniere pline cu muscate si petunii. Pe fundalul bej al blocului, culorile lor vesele realizau un contrast care mi-a ramas in minte pana acum.

Foto: Damiano Baschiera / Unsplash

Foto: Chris Barbalis / Unsplash

Foto: Hugues de BUYER-MIMEURE / Unsplash

Foto: Craig Tidball / Unsplash

Foto: José Alejandro Cuffia / Unsplash

Foto: Egor Myznik / Unsplash

Foto: Lona / Unsplash

Foto: Marius Serban / Unsplash

Foto: Joel Stählin / Unsplash

Foto: Max Payload / Unsplash

Foto: Mat Reding / Unsplash

Foto: Paula Borowska / Unsplash

Foto: Paul Hanaoka / Unsplash

Foto: sterlinglanier Lanier / Unsplash

Foto: Mark König / Unsplash

Fotografie principala: Claudio Schwarz | @purzlbaum / Unsplash

The post Cu flori la fereastra appeared first on Petocuri.

M-am intrebat daca asta e soarta inevitabila a tinutelor de la banchetele de absolvire: sa ne faca sa zambim peste ani de rezultatele exercitiilor noastre de styling, rezolvate cu mai multa sau mai putina stangacie. Dupa povestea mea, as spune ca da, dar cum suna alte povesti? Pentru o imagine mai ampla, am invitat cateva prietene sa-mi impartaseasca amintirile lor despre tinuta de la primul banchet sau de la cel care le inspira mai tare.

…

Start wearing purple

Laura Ionescu, creative freelancer si cofondatoare Dume de mestecat

Nu eram foarte entuziasmata de balul de absolvire pentru ca fusese un an greu. In plus, balul se intampla inainte de BAC, ceea ce mi se parea de parca ne fortam norocul. Eu eram printre enervantii aia care credeau ca-l vor pica, dupa care luau nota mare.

Am stiut din prima cu ce o sa ma imbrac pentru ca sora-mea imi luase rochia cu trei ani inainte, facand afacerea vietii ei: era redusa de la 750$ la 1$. Inteleg de ce era atat de ieftina. Arata groaznic. O rochie cu un corset mov, sclipicios, cu imprimeu de sarpe, petrecut cu o bareta dupa gat. Bareta avea doua cercuri facute din strasuri in dreptul omoplatilor. In partea de jos nu se intampla mare lucru, dar totusi se intampla mult satin. Un satin mov, pana-n pamant, lucios. Era un amestec ideal intre o nasa mare si o cantareata la opera. N-avea mare sens. Dar eram in Canada si era 1$.

Si nu mi-a placut deloc, dar sora-mea m-a convins sa o probez. Ma asteptam sa o vad asa cum o vazusem, dar in oglinda arata bine. Nu stiu cum sau de ce. Pur si simplu, arata bine cu totul. Parea o rochie de bal. Aratam ca intr-un basm. Dar mai cool.

Am luat-o in Romania si am uitat-o in dulap, stiind ca va fi primul meu gand acum. Cand am ajuns, am dus-o la croitor si am stramtat-o. Apoi m-am ingrasat, asa ca acum ma strangea. Nu era ideal, dar asta ma facea sa stau mai dreapta.

Mi-am luat cercei si o bratara cu pietricele negre, pantofi negri cu toc mic care pentru mine era destul de mare si geanta plic pe care o aveam de la mama. Am fost la coafor inainte si mi-au plasat strategic in cap niste sarmalute de toata frumusetea, pe care le-am aranjat eu acasa in ceva care sa-mi permita sa ies pe usa, dupa care am luat taxiul pana la ballroomul in care se intampla finalul de liceu.

Asa am aflat ca toate rochiile merita o sansa. Unele te poarta pe tine, dar pe altele le porti tu.

…

Minimalismul: descoperit in 2001, practicat pana in prezent

Mirela Ujica, redactor-sef adjunct Glamour

Hars-hars. Bretelele bluzei sapau in piele, bretelele sandalelor sapau in piele, un val de aer fierbinte de la uscatorul Diana imi sapa in creier. 10 minute. 20 de minute. 30 de minute. 40 de minute. O ora. Gata! Poti sa te uiti! Arata foarte-foarte bine. Ma uit in oglinda. Tot ce vad e o casca de bucle stranse, sarmoase, care imi inghite cu totul fata. Nu arata foarte-foarte bine. Nu arata nici macar bine. Era oribil. Da, arata foarte bine, saru’ mana, zic fara convingere, inghit o lacrima, o portie de frustrare si incerc sa imi amintesc cam cat fixativ si spuma am in par si daca mai am timp sa ajung acasa sa ma spal pe cap.

Era banchetul clasei a opta si luasem macar o decizie corecta: fara rochii, fara voaluri, fara volane, fara pampoane. Descoperisem un soi de minimalism dictat de faptul ca, la prima pensie, mama ma scosese la cumparaturi la magazinul Cocor, de unde ma alesesem cu niste pantaloni negri cu talie inalta – probabil prea scumpi pentru bugetul nostru de atunci, asa ca investitia trebuia sa se amortizeze cumva. Pentru bluza, am ajuns tot la vechiul Big Berceni: luasem un top bej, cu juma’ de spate gol si un decolteu cam inutil pentru cineva care, pana in urma cu un an, isi umplea cu sosete singurul sutien pe care-l avea (situatia era destul de plata in continuare).

Eu si buclele mele, adunate laolalta cu toata intristarea intr-o coada stransa bine-bine la spate de mama, am aterizat mai intai prin marea de rochii de ocazie care stateau aliniate pe pistele de alergare ale scolii si apoi la petrecerea clasei. Acolo, in subsolul unui bar de langa Ciresica (da, da, acea Ciresica de pe Elisabeta), am aflat ca se poate dansa pe tocuri pe BUG Mafia, ce e ala un Bloody Mary si ca habar nu aveam de fapt cine pe cine placea din clasa.

La ora 8 eram acasa, spalata pe cap. Abia asteptam liceul.

…

In stilul JLo. Ce mi-am dorit si ce-a iesit.

Madalina Rapeanu, strategic planner Propaganda

Se intampla in vara lui 2002, tocmai absolvisem cel mai prestigios liceu din Focsani. Urma un banchet cu staif la un restaurant faimos si evident ca tinuta a devenit o prioritate. Visam ca seara aia sa fie pentru mine un moment de glorie in materie de fashion.

Am inceput sa ma gandesc la ea din timp si sa caut surse de inspiratie. N-a fost o idee prea buna. Cu cat ai mai mult timp, cu atat creste presiunea si o iei razna. Oscilam intre stiluri. Rochie lunga, scurta sau poate o salopeta indrazneata? Si ce culoare s-ar potrivi? Sa asortez tinuta cu parul, cu ochii, cu nuanta pielii?

In cautarile mele, am dat peste o tinuta care a devenit o obsesie. Era celebra rochie purtata de Jennifer Lopez la premiile Grammy in 2000, semnata Versace. Ma fascinau transparenta si fluiditatea materialului, croiala cu decupaje indraznete, trena si combinatia de culori atat de fresh. Ma vedeam deja in ea, stealing the whole show.

Am stat, am chibzuit, am fost prin magazine sa caut tesaturi care, macar de departe, sa se apropie de ce vedeam eu in fotografii. Nu gaseam nimic. Si nici vreun croitor de-al casei Versace nu aveam in Focsani.

Incet-incet, am prelucrat ideea pana a mai ramas din ea o mica trena aplicata pe o rochie complet diferita. Tot lunga, dar dreapta, fara celebrul decolteu pana la buric, cu care n-as fi indraznit pe bune sa ies, aurie, accesorizata cu aceasta trena din matase si o poseta tip sac, pe care mi-am dorit-o exact din acelasi material. Am completat tinuta cu o pereche de pantofi cu toc – aurii, desigur. N-a lipsit nici cocul generos, pe care l-am tinut tantosa in forma perfecta toata seara.

Ce sa spun? Uitandu-ma in urma, ma amuz de seria asta de alegeri oarecum naive. Nu se potriveau neaparat cu stilul si felul meu de-a fi, dar am simtit nevoia sa fac ceva special. N-am fost relaxata, n-am dansat cu lejeritate pe tocuri, mi-am pazit machiajul de-a lungul orelor, dar, cumva, mi-aduc aminte ca am ajuns acasa simtindu-ma increzatoare si bine cu mine.

…

Amintirea unei tinute care isi pastreaza claritatea

Ioana Ilie, features editor Glamour

Am crescut cu o mama extrem de cocheta. Mama este genul de femeie care poarta tocuri si cand merge la munte, dar pasiunea ei pentru moda nu m-a molipsit. Nu as putea sa spun ca nu imi plac hainele, sigur ca imi plac, dar chiar si asa, garderoba ocupa un loc secundar in viata mea de zi cu zi.

Imi amintesc ca in adolescenta culorile mele preferate erau verde si maro, si asa erau si cam toate hainele mele. Inca din clasa a saptea ma imprietenisem cu o gasca de hipioti, iar asta imi influenta, cumva, optiunile vestimentare, in limitele bugetului pe care ai mei obisnuiau sa-l aloce hainelor mele.

Despre tinuta de la banchetul din clasa a opta imi amintesc ca a fost aleasa extrem de spontan, cu doar vreo doua zile inainte. Mama a insistat sa ma imbrac in rochie si pentru ca pe vremea aia erau super putine magazine de haine la Tulcea, m-a dus la o croitorie din fata blocului unde am decis impreuna ce voi purta, in doar cateva minute. O rochita de vara mini, cu imprimeu animal print, fara maneci, cu nasturei de sus pana jos si niste sandale tot maro, pe care le aveam deja. Nu-mi mai amintesc absolut nimic despre geanta, desi banuiesc ca am purtat una. Insa final touch-ul a fost felul in care am ales sa-mi port parul. Am imprumutat de la o vecina o placa de par si mi-am facut niste bucle mici, din alea in forma zig-zag.

Oricum, acum cand ma gandesc, cu toate ca spuneam la inceput ca stilul vestimentar nu este ceva care sa ma fi preocupat vreodata prea mult, imi dau seama ca tinuta de la banchet este una dintre putinele amintiri pe care le mai am de la acest eveniment. A doua este rochia alba de in, cu care s-a imbracat cea mai buna prietena a mea de atunci (pe care o primise de la o matusa din Elvetia) si cea de-a treia este momentul (apreciat de mine pe atunci ca usor penibil), in care ne-am asezat pe treptele de acces in scoala si ne-am intampinat profesorii, cantand in cor binecunoscutul Gaudeamus.

…

Entuziasmul adolescentei tradus in limbajul modei

Catalina Ciorei, digital strategy & new business director Tribal Worldwide

Am stat putin sa ma gandesc ce sa aleg: clasa a 8-a, cand aveam parul meu blond, dragul de roz si note de 10, sau clasa a 12-a, cand deja descoperisem experimentul in materie de stil, ma razvratisem in privinta facultatii la care urma sa merg si tot asa…

O sa aleg clasa a 12-a si pentru ca e putin mai vie amintirea, si pentru ca alegerile stilistice de atunci se leaga de mood-ul in care eram. Tot descopeream lucruri si aveam impresia ca exista posibilitatea sa fii oricum si orice.

Am ales o rochie Stefanel corai (da’ chiar, acum ce s-o fi intamplat cu ea?), care ma facea sa ma simt ca o protagonista din Visul unei nopti de vara (eram destul de obsedata de Shakespeare – super basic). Aveam si accente verzi in par, deci cumva ma simteam ca o zana alternativa.

Eram incantata pentru ca venisem la Bucuresti sa imi iau rochita – faceam meditatii aici pentru admiterea la jurnalism – si Stefanel mi se parea fix dintr-un film boem si glam in acelasi timp. Toate am fost super-frumoase atunci, asa cum sunt si toate pustoaicele de acum la banchet (care da, arata mult mai preppy decat noi, cu make-up profi & all that jazz).

Aveam o lume intreaga pe care urma sa o descoperim, eram mega entuziasmate si chestia asta se reflecta in fiecare prea mult: prea multa culoare pentru o rochie, prea mult sclipici pe pleoape, prea multe bucle…

…

Rochia de banchet si ADN-ul vestimentar

Vicki Nicola, online content thegroup si vickipedia.ro

Tin minte perfect ca la banchetul din clasa a 8-a am purtat un sarafan din jerseu negru. Fusta era cu talie inalta, midi, cu o taietura „A line”, super comoda. Iar pe dedesubt, clasicul tricou alb din bumbac era suport perfect pentru bretele. Amintirea acestei tinute este foarte pregnanta probabil datorita momentului in care am purtat-o, dar si pentru ca mi-a placut foarte mult si m-am simtit perfect in ea.

De altfel, imi place in continuare. Iar in momentul in care Ioana m-a rugat sa scriu acest text despre prima mea tinuta de banchet si am inceput sa ma gandesc la acel moment si la acea tinuta, am realizat ca fiecare dintre noi are un ADN vestimentar, care, in esenta, ne face sa ne manifestam cumva la fel, mai tot timpul.

In continuare imi place combinatia alb-negru si mi se pare varianta castigatoare in multe momente festive. In continuare imi place jerseul cu fluiditatea lui care te face sa te simti super comod si parca si deseneaza altfel miscarile in timpul dansului. In continuare mi se pare ca sa integrezi un tricou alb intr-o tinuta festiva este una dintre cele mai relaxate si, in egala masura, sofisticate abordari vestimentare. Si, in continuare, ma gandesc in primul rand la naturalete si la firescul meu, atunci cand imi aleg o tinuta chiar si formala.

Nu mai sunt in clasa a 8-a, in rest tot eu sunt.

…

Intre probleme si solutii

Eu

La banchetul din clasa a 8-a, am purtat o rochie pe care, daca tin bine minte, sora mea o purtase cu ani inainte la banchetul ei din clasa a 12-a. De fiecare data cand am probat-o, tinuta mi-a adus in vedere ca eu sunt mai scunda. Doar ca o voiam pe ea si, in plus, la (aproape) 14 ani, toate problemele mele aveau solutii. Boleroul care insotea rochia camufla partea de top, un corset cam larg pentru ce a fost el inventat.

Mi-a placut dintotdeauna parul ondulat. Daca, de obicei, dormeam cu parul impletit sau prins in bigudiuri deloc confortabile, in ziua banchetului, urma sa apelez la un ondulator cu perie rotunda si subtire pentru a-mi face bucle. Nu-l mai folosisem, dar era momentul potrivit pentru o astfel de premiera. Am luat o suvita de par – din fericire, una destul de subtire, din pacate, una de pe langa breton – si am rotit-o pe perie. Aveam parul lung, asa ca a fost nevoie de multe rasuciri. Dupa ce am asteptat cat am crezut ca e necesar pentru a trece la urmatoarea suvita, am realizat ca mi-am incalcit parul in ondulator.

Am incercat sa nu-mi pierd mintile de tot pentru ca nu aveam timp sa le caut. Am cautat, in schimb, solutii. Am tras de fire, cand mai tare, cand mai usor, si am reusit sa ma distantez de scalp si, odata cu asta, de dezastru. La un moment dat insa, am inteles ca singura care ma mai putea desparti complet de ondulator era foarfeca.

Nu am devenit vreun as in moda de atunci, dar stiu mai multe despre vestimentatie si stil. Ce pare ca am uitat insa si mi-ar placea sa reinvat este sa nu las lucruri marunte care merg prost sa atarne dupa mine ca niste mari drame. Asa cum am reusit in acea zi. Cand am iesit pe usa casei, imi amintesc ca starea mea era dictata de petrecerea ce urma, nu de sperietura prin care am trecut. Cea din urma parea deja departe de mine, ca parul taiat cu foarfeca.

Fotografie: Emile Guillemot pe Unsplash

The post Cum ne amintim azi tinuta de la banchet appeared first on Petocuri.

Michael Kiwanuka este in acest moment ultimul artist despre care am aflat in acest mod, dar nu este nici pe departe primul. Din cate imi amintesc, lista muzicienilor descoperiti in filme, prin melodii pe care am ajuns sa le ascult pe repeat, pare sa fi inceput in 1999. Am facut cunostinta cu Placebo in ziua in care am vazut la cinema pelicula Cruel Intentions (Tentatia Seductiei).

Ritmurile piesei Every Me Every You mi s-au intiparit in minte si m-au insotit si dupa ce am parasit sala. De altfel, albumul Without You I Am Nothing al trupei, cel pe care se regaseste si melodia mentionata, ramane unul dintre preferate si cred ca l-am ascultat de sute de ori in tot acest timp.

Dupa ce am incercat sa stabilesc cel mai vechi, dar si cel mai nou nume adaugat pe lista in continua actualizare, am cautat printre amintiri si alti muzicieni pe care i-am ascultat pentru prima oara pe coloana sonora a unui film. Am alcatuit in continuare o lista scurta de sapte nume care mi-au asigurat coloana sonora a zilei. Daca ai si tu astfel de artisti in minte, poti sa ii impartasesti printr-un comentariu la articol.

…

Muzician: Michael Kiwanuka / Melodie: Cold Little Heart / Serial: Big Little Lies (Marile Minciuni Nevinovate)

…

Muzicieni: Handsome Family / Melodie: Far From Any Road / Serial: True Detective (Detectivii din Lousiana)

…

Muzicieni: Glen Hansard si Marketa Irglova / Melodie: Falling Slowly / Film: Once (Odata ca niciodata).

Melodia a fost recompensata cu Oscarul pentru cel mai bun cantec in 2008.

…

Muzician: Damien Rice / Melodie: The Blower’s Daughter / Film: Closer (Ispita)

Muzician: Yann Tiersen / Melodie: Je suis jamais alle (I’ve Never Been There) si nu numai / Film: Le fabuleux destin d’Amelie Poulain (Amelie)

…

Muzician: Chavela Vargas / Melodie: La Llorona / Film: Frida

…

Muzicieni: Placebo / Melodie: Every You Every Me / Film Cruel Intentions (Tentatia Seductiei)

Foto: Hepta.ro / Cadre din serialul Big Little Lies
Muzica via Youtube.com (canelele oficiale ale artistilor + Republica Musicana pentru Chavela Vargas)  si Spotify pentru soundtrack-ul filmului Amelie

The post Muzicieni descoperiti pe coloana sonora a filmelor appeared first on Petocuri.