Orice varsta am avea, e (aproape) imposibil sa pornim pe aleea amintirilor de Craciun, fara sa simtim ca magia ne insoteste. Aceasta magie ia tot felul de forme si o intalnim nu doar in locuri, ci si in momente anume, dar mai ales in faptele oamenilor din jurul nostru.

*

In echipa noastra, de exemplu, magia avea loc, in copilarie, chiar si sub pretextul sedintelor de bloc, programate tocmai in Ajun. Ea se transforma si astazi intr-o liniste aparte, ce se asterne peste noi in dupa-amiaza de 24 decembrie sau ia cand chipul oamenilor dragi, cand chipul unor necunoscuti care, prin generozitatea lor, contribuie la amintiri de neuitat.

Haide cu noi pe aleea amintirilor de Craciun!

La sedintele de bloc din Ajun se intampla magie

de Vicki Nicola

Foto: Sven Brandsma / Unsplash

In copilarie, de Craciun ma enervau sedintele de bloc. Intotdeauna era una fix in seara de Ajun, la care tata “trebuia sa participe” si, inevitabil, il rata pe Mos Craciun. Ma rog, Mos Gerila, atunci operam cu alt nume de brand.

Sincer, chiar nu conteaza numele, pentru ca ceea ce imi amintesc in detaliu sunt anumite senzatii din acele seri. Stiu exact cum era imprimeul fotoliului pe care se aseza el, cum pica lumina la noi in sufragerie (nici aici nu ajunsese titlul de living), cum aproape imi frangeam degetele de emotie si ma bazam mereu pe sora mea daca era sa uit poezia.

Nu prea intelegeam zambetul ironic al mamei, care ii cam contesta glumele lui Mos Gerila, riscand sa il supere fix in timp ce eu ma preocupam de programul artistic. Si oricum, nu intelegeam nici cum de ea pare ca stie mai bine chiar decat el ce se afla in sac. Erau niste dileme in ierarhia personajelor care faceau seara si mai palpitanta.

Momentul culminant era evident revelatia cadourilor. Stiu si acum geaca alba si perechea de pantaloni rosii evazati, pe care le-am primit intr-un an. Ma rog, acum le-ar spune “flared”, atunci erau doar evazati. I-am purtat mult timp si cu mult drag si chiar si acum, dupa multe alte experiente stilistice mult mai sofisticate, modelul acela ramane unul favorit catre care se duc aproape instinctiv alegerile mele.

Si mai stiu si pianul de jucarie, pe care l-am primit in anul in care Mos Gerila si-a devoalat identitatea si ne-a confirmat banuielile din ce in ce mai consistente ca, de fapt, “sedinta de bloc” se intampla, in fiecare an, la noi in sufragerie. Cu acel pian s-au jucat si copiii mei, peste ani. Si peste ani, am recreat si noi un fel de “sedinta de bloc”, pentru ei. De aceasta data in living, cu Mos Craciun.

Poate ca scenografia s-a schimbat, iar numele de scena al protagonistului este acum altul, dar emotia e aceeasi. Si atunci, si acum am simtit cum Craciunul este bucuria de a fi impreuna, iar magia este in gesturile oamenilor care te iubesc si pe care ii iubesti. Sarbatori fericite!

In asteptarea lui Mos Craciun… si-a lui Rudolph

de Ioana Andriescu

Foto: Food Photographer | Jennifer Pallian / Unsplash

Cred ca nimic nu poate intrece acel sentiment cald care te imbratiseaza in preajma sarbatorilor de iarna si emotia pe care o traiesti alaturi de familie, in jurul bradului.

Imi amintesc bine un Ajun de cand eram mica, in asteptarea lui Mos Craciun. Fiind o mare fana a rochiilor si a fustelor, in acea seara ma imbracam mereu in acea rochie. Trebuia sa fie cea care le intrecea pe toate: colorata, haioasa, bufanta. De printesa, mai pe scurt.

Imi repetam poezia si cantecul la pian, facusem fursecuri cu ciocolata, pregatisem laptele si, nu in ultimul rand, morcovul pentru Rudolph. Ma uitam pe fereastra in speranta ca-i voi vedea nasul rosu printre norii incarcati cu fulgi de nea care, inca de la inceputul lunii decembrie, se tot asterneau intr-un strat frumos de zapada.

Cand vedeam cate o stralucire de la un avion sau o antena, saream gandindu-ma ca vor sosi in orice clipa. Eram emotionata si cand auzeam batai in usa si ma asiguram ca toti membrii familiei se aflau in incapere.

Totul mergea mereu ca pe roate. Dupa atatea repetitii, stiam poezia pe de rost, pianul canta parca singur, iar, ca recompensa, Mosul scotea din traista lui cadourile pe care mi le doream.

Acum ma gandesc cat le-o fi luat parintilor mei sa gaseasca o persoana care sa-si sacrifice Ajunul ca sa-mi creeze amintiri frumoase despre cea mai magica perioada din an.

Vreau sa ma intorc la acele momente, la copilarie, inocenta si joaca, sa ma pierd in lumea fanteziei inca o data, fara sa stiu ca exista o cale de iesire, sa mai stau putin cu gandul la… “oare acesta era versul?” sau “unde o sa-si parcheze Mosul renii?”. As vrea sa-i spun fetitei aceleia mici sa lase suspiciunile de-o parte, Mos Craciun exista si va veni in seara asta.

Momentul in care se asterne linistea

de Andreea Macri

Foto: Svitlana / Unsplash

Copilaria mea a insemnat doua tipuri de Craciun: cel petrecut la Bucuresti si cel de la Ploiesti, extrem de diferite unul de celalalt, dar cu amintiri la fel de puternice. Acesta este unul dintre motivele pentru care, mai tarziu in viata, am invatat ca exista intotdeauna minimum doua povesti care se pot construi pornind de acelasi eveniment sau de la aceeasi persoana. Exista mai multe unghiuri din care putem privi un brad, un aranjament sau orice altceva si, in general, totul este plin de nuante, nu doar de alb si negru.

Ma face si acum sa zambesc creativitatea mamei de a inventa si bricola tot felul de aranjamente pentru bradul de Craciun de la Bucuresti, unul care arata mai mult artistic si mai putin clasic. In contrapartida, aveam bradul de Craciun al bunicilor de la Ploiesti, acolo unde globurile veneau din vremuri indepartate, iar lumanarile clasice aveau un suport de care imi amintesc si acum cu nostalgie.

Atat la Bucuresti, cat si la Ploiesti, un moment fascinant era aprinderea lumanarilor si a artificiilor din brad. Erau vremuri in care nu isi punea nimeni problema securitatii la incendiu sau a faptului ca, pentru ecologie, vom renunta la o parte olfactiva a Craciunului. Astfel, peste ani si ani, au ramas in memoria mea vizuala si olfactiva aceste lucruri, nu nebunia luminitelor electrice.

Alt element care a ramas puternic in amintirile mele e faptul ca o surpriza era cu adevarat o surpriza. Niciodata nu stiam daca Mos Craciun imi va aduce ce l-am rugat in scris. Putea sa nu gaseasca ce imi doream eu care chiar aveam o imaginatie bogata, ca si acum.:) In zilele noastre, totul este la un click distanta si poate sa vina chiar si de la Polul Nord, dar, din pacate, nimic nu mai este cu adevarat o surpriza.

Insa, an de an, un cadou pe care Mosul il aducea cu siguranta erau portocalele si dulciurile. Un adevarat festin, mai ales ca fratele meu nu se omora cu ele, iar eu abia asteptam sa mi le dea sau, mai bine zis, sa i le iau.

Exista un singur lucru ramas neschimbat de atunci si pana acum si un singur sentiment pe care il am in fiecare an, in Ajunul Craciunului. E momentul dupa ora 5 seara, cand toata lumea a incheiat cu nebunia cadourilor, a bradului si a pregatirilor si se asterne linistea, o anumita liniste, cred ca singura de acest fel din timpul anului.

E un moment de ragaz pentru noi toti, o tacere binecuvantata, in care, de cand eram mica si pana acum, am avut senzatia ca nu se poate intampla nimic rau, ci numai ce e bun. Va doresc o dupa amiaza linistita pe 24 decembrie si sarbatori fericite!

O super-putere primita in dar

de Ioana Lovin

Foto: Debby Hudson / Unsplash

Va spun sincer ca nu mai stiu sigur daca amintirile sunt toate de la acelasi Craciun sau mintea mea a asezat si momente din alti ani in acelasi Ajun.

Mama imi prindea parul in doua codite cand, deodata, forfota a inlocuit linistea din casa. A venit Mosul! A venit Mosul! Pana am ajuns eu din camera mica in sufragerie (cativa pasi, nu iti imagina ca am coborat etaje si am strabatut lungi coridoare), el s-a asezat pe un scaun, aproape de brad.

Purta o masca de Mos Craciun din plastic, astfel incat sa-si protejeze tenul de gerul de afara. Stiu asta pentru ca l-am intrebat. Explicatia imi pare astazi la fel de pertinenta ca atunci. Si eu simt ca imi crapa pielea de parca ar fi de portelan cand e foarte frig. Mai purta manusi de lana ca ale bunicii si ale tatalui meu, pe care le-am strans cand ne-am salutat si prezentat. “Oana.” Asa mi se spune in familie.

Cred ca imi tremura mana de emotie, la fel cum mi-a tremurat probabil si vocea cand mi-am spus poezia. Mosul stia cum sa se echipeze sa nu tremure de frig, eu nu am aflat nici pana azi care e echipamentul complet pentru emotii. Nu mi-am uitat versurile, dar, din cand in cand, uitam sa respir intre ele si atunci porneam cu toata viteza inainte. Am uitat apoi de sfiala si am inceput sa dau glas la ce imi trecea prin cap, asa cum a fost si curiozitatea legata de masca.

Oricat m-as gandi acum, habar n-am cu ce eram eu imbracata. Despre Mos, in schimb, am retinut tot felul de detalii. Avea si o haina despre care am aflat in urma cu cativa ani ca era un pardesiu intors pe dos pentru captuseala lui si o pereche de incaltaminte greoaie. Am observat-o doar la plecare. Se vedea putin, pe sub toate straturile de haine.

Nu mai tin minte ce mi-a adus atunci, desi, cu siguranta, a fost ceva important pentru mine. Cadourile mi se suprapun in minte. Am crescut si, odata cu asta, altele au devenit cadourile de neuitat.

Asa am aflat ca oamenii mari sunt cei care aduc, de multe ori, magia in vietile celor mici si asta nu neaparat sau nu doar de Craciun. E o super-putere pe care o primesc in dar.

*

Sarbatori fericite!

Sursa fotografie principala: Kelly Sikkema / Unsplash