Nu-mi amintesc prea bine prima zi de scoala. Am cateva imagini, dar nu si certitudinea ca toate sunt secvente din ce s-a intamplat in acea zi sau unele dintre ele au fost editate mai tarziu de creierul meu.

Cred ca am mers insotita de bunica pentru ca parintii mei erau la servici. Am avut cu siguranta un buchet de flori pentru invatatoare si am purtat uniforma pepit, cu alb si albastru, si cu sortulet. Spun cu siguranta pentru ca florile erau traditie, iar uniforma era obligatorie. Ah, si aveam ghiozdanul meu rosu, patrat, pe care l-am super-indragit. El a fost printre motivele importante pentru care abia asteptam sa inceapa scoala. Era o zi de septembrie din 1989. Poate chiar 15, dar cine sa mai stie?!

Au trecut 30 de ani de atunci, dar invatatoarea a ramas pentru mine asa cum am cunoscut-o si cum arata si astazi in singura fotografie pe care o am cu ea. Eu si colegii mei stam asezati langa ea, la intrarea in scoala pe care o foloseau profesorii. Desi mai am vesti despre ea, nu ne-am mai intalnit de cand am incheiat clasa 1.

O amintire ceva mai clara din perioada de inceput a scolii nu e insa din sala de clasa, ci de acasa. Eram tot cu bunica si aveam o tema de facut: sa umplu cu zerouri cateva randuri din caiet. Se poate sa mai fi avut de facut si ceva bastonase sau liniute, dar, cum ele nu mi-au dat batai de cap, le-am uitat. Zerourile in schimb imi ieseau ba cu colturi, ba cu contururi tremurate, ba cu colturi si contururi tremurate.

Sa scurteze agonia zerourilor, bunica a luat situatia in propriile maini si a completat ultimele randuri. Mi le amintesc perfecte si azi sunt cat se poate de sigura ca invatatoarea si-ar fi dat seama imediat ca nu le-am facut eu. Nu am ajuns pana acolo pentru ca ne-am dat noi seama imediat ca, in loc sa le aseze intre cele doua linii continue, bunica le-a trasat contururile intre linia punctata si prima linie dreapta.

Daca ne-ar fi spus cineva atunci ca minciuna are picioare scurte, ne-am fi gandit ca spune adevarul doar pe jumatate. In cazul nostru, era evident ca minciuna nu avea picioare deloc. Lectie invatata.

M-am perpelit pana a ajuns tata de la serviciu. Ma intreb daca, asteptand, bunica s-a simtit si ea putin copil sau situatia parea complicata doar de unde o priveam eu. Tema era a mea si nu puteam schimba foaia sa incep de la zero. In caiet, exista o singura pagina dedicata ei, iar aceasta era compromisa.

Ajuns acasa, tata a aflat patania noastra si ne-a scos din incurcatura. Avea o solutie. Daca imi amintesc bine, solutia era pastrata intr-o sticluta – probabil praf Pic dizolvat in apa. Cu ea, putea sa faca cerneala sa dispara urmarind indeaproape contururile care incalcau, printre altele, si regulile de stationare in caiet. Pagina nu mai arata chiar ca noua, dar era din nou prezentabila.

Nu a fost prima data cand, prin gesturi care lui probabil ca ii pareau marunte, m-a invatat lectii ceva mai mari, la care poate ca nici nu se gandea in acele momente. Mult timp nu am stiut de unde vin elanul meu de a cauta solutii si increderea, nu doar ca ele exista, ci ca le voi si identifica. Abia cand am mai pierdut din ele, am gasit raspunsul.

Tema mi-am terminat-o singura. Pe masura ce ma apropiam de finalul ultimului rand, colturile zerourilor s-au estompat din ce in ce mai tare, iar contururile lor au capatat din ce in ce mai multa precizie. Inca o lectie invatata.

Foto: Adrien Ledoux on Unsplash