Pavilionul Japoniei Bienala de Arta de la Venetia 2026 Ei Arakawa Nash Grass Babies Moon Babies 2 - Too Many Babies? Cand arta devine o conversatie despre maternitate, alegeri si presiunea de a avea copii
Fotografii: Vicki Nicola (arhiva personala)

Too Many Babies? Cand arta devine o conversatie despre maternitate, alegeri si presiunea de a avea copii

Pavilionul Japoniei la Bienala de la Venetia 2026. O instalatie vizual coplesitoare, un manifest despre alegerea de a fi parinte si o intalnire neasteptata cu propria memorie.

Bebelusi. Everywhere. In cele mai neasteptate ipostaze, ocupand aproape obsesiv spatiul Pavilionului Japoniei de la Bienala de Arta de la Venetia.

Prima mea reactie? Un amestec de fascinatie si disconfort. Nu stiam daca ceea ce vedeam era briliant sau, pur si simplu, too much. Daca excesul era un statement artistic sau doar o estetica intentionat provocatoare, impinsa putin prea departe.

Apoi, am citit manifestul artistului.

Ei Arakawa-Nash, artist japonezo-american queer, propune prin instalatia Grass Babies, Moon Babies o explorare a parentalitatii contemporane, inspirata inclusiv de propria experienta de a deveni parinte de gemeni.

Dincolo de spectacolul vizual, lucrarea deschide una dintre cele mai personale si, paradoxal, mai publice conversatii ale vietii adulte: sa ai sau sa nu ai copii?

O intrebare aparent simpla, dar incarcata de presiuni sociale, asteptari familiale, dileme identitare, responsabilitati si frici. O decizie profund intima asupra careia, cumva, toata lumea pare sa aiba o opinie.

Si, dintr-odata, lucrurile au inceput sa capete sens.

Bebelusii omniprezenti nu mai pareau un exces gratuit, ci o metafora aproape perfecta pentru felul in care ideea de a avea copii poate ajunge sa iti ocupe fiecare colt al mintii. Sa devina imposibil de ignorat. Sa acapareze spatiul, gandurile, viitorul.

Si poate ca exact acesta este punctul in care instalatia devine interesanta: atunci cand realizezi ca disconfortul tau din pavilion este, de fapt, disconfortul unor intrebari multiplicate prea mult si prea des de societate. 

Nu pot spune ca, intelegand conceptul, am inceput brusc sa iubesc estetica instalatiei. Dar am inceput sa ii inteleg intensitatea.

Pentru ca, atunci cand exista un sens, chiar si excesul capata o anumita masura.

In plus, pentru mine, cel mai puternic moment al vizitei nu a venit din manifestul artistic, ci dintr-un detaliu neasteptat de personal. O perdea de biberoane suspendate, aproape ca un pasaj initiatic intre doua lumi.

Erau exact biberoanele pe care le folosisem si eu cand copiii mei erau mici. Acelasi brand – Dr. Brown. Aceleasi forme familiare, disparute de ani buni din universul meu cotidian.

Si, pentru o secunda, am fost transportata inapoi in nebuloasa primelor momente ale maternitatii. Acel teritoriu intre indentitati, cu miracole si frici, cu tandrete infinita si oboseala coplesitoare, cu iubire absoluta si nesiguranta permanenta. In perioada aceea in care zilele si noptile se confunda, iar tu inveti, aproape instinctiv, sa ai grija de o alta viata, in timp ce incerci sa nu te pierzi complet pe tine.

A fost momentul in care instalatia a trecut, pentru mine, din zona conceptuala in cea profund emotionala.

Si poate ca tocmai aici sta magia artei contemporane. Nu trebuie neaparat sa fie frumoasa, confortabila sau imediat inteligibila. Uneori este suficient sa iti schimbe perspectiva. Alteori, sa atinga ceva ce a ramas cu tine in alte straturi ale memoriei afective. 

Am intrat in Pavilionul Japoniei incercand sa inteleg de ce erau atat de multi bebelusi. Am iesit amintindu-mi doar de doi. Ai mei. 

And that was the real statement.

Din aceeasi categorie
Mood board
Beauty lines