Daca ma uit printre fotografiile din telefon sau din aparatul foto, cel mai des intalnit membru al familiei este cainele. Nu e neaparat o surpriza. Cine are un animal de companie cred ca intelege situatia. Odata cu ghemotocul de blana, dobandesti si reflexul de a-i imortaliza pozitiile dragalase in care acesta doarme, pozitiile haioase in care acesta sta sau se joaca, in care se uita sau nu se uita la tine. Orice ar face pare demn de imortalizat intr-o imagine care ii va face sa zambeasca si pe cei ce nu sunt de fata in acele momente.

Ea e Lilu.:)

Cu smartphone-ul mereu la indemana, pot sa pozez orice, oricand, oricat. Imi trebuie doar prezenta de spirit, suficient spatiu in telefon si bateria incarcata. Am observat, insa, ca desi numarul fotografiilor mele a crescut semnificativ in ultimii ani, numarul celor in care apar oamenii dragi nu pastreaza aceleasi proportii. M-am intrebat de ce, iar un prim motiv s-a conturat destul de usor. Disconfortul resimtit atunci cand obiectivul aparatului foto este indreptat spre propria persoana pare a fi o chestiune de familie.:)

Pentru alte posibile motive, am cautat sa identific printre amintiri cum a evoluat interactiunea mea cu fotografia. Mi-a placut dintotdeauna, iar tehnologia digitala m-a incurajat sa explorez si mai mult aceasta pasiune. In urma cu 15-20 de ani, evaluam destul de strict cadrele care urmau sa ocupe cele 36 de pozitii ale filmului. Cautam cu atentie unghiul potrivit. Apoi, pentru ca, de cele mai multe ori, erau implicati oameni, verificam ca toata lumea are ochii deschisi si speram ca ii va avea si in urmatoarea fractiune de secunda. Astazi, cand vreau sa fac o poza, nu fac niciodata doar o poza, ci o succesiune din care aleg cea mai buna varianta.

La inceput, fotografiile mele erau, aproape in exclusivitate, despre momente petrecute alaturi de fiinte dragi din viata mea, despre familie si prieteni, acum, ele sunt mai degraba despre compozitii din care oamenii pot lipsi. Tehnologia imi permite sa surprind cadre si detalii intr-o maniera care, inainte, imi era imposibila. Totusi, imi propun ca pe viitor sa adun mai multe momente dragi nu doar in memoria mea, ci si pe hartie sau in memoria hard-disk-ului extern.

Lalele imi par cele mai fotogenice flori.

De curand, am scris despre cateva dintre lucrurile din viata mea, pe care vreau sa nu le uit niciodata. Printre ele, am ales o zi de Pasti de acum sase ani (cred), in care i-am fotografiat, rand pe rand, pe cei prezenti la reuniunea de familie, purtand niste urechi mari de iepure, din plus roz. Acea zi si-a pastrat multe detalii intacte si datorita acestor imagini – de altfel, printre putinele pe care le-am printat.

Am foldere cu gigabytes peste gigabytes de fotografii, peste care adaug alti gigabytes, in fiecare an. In timp ce fac asta, ma gandesc: da, pe unele le folosesc pentru a ilustra articolele mele din vacante sau de la diferite evenimente, pe altele le postez pe Instagram, dar raman multe peste care probabil nu voi mai reveni niciodata. Glumesc ca, daca o tin asa, de la un punct incolo imi va mai trebui o viata doar pentru a ma uita la fotografii.

Si, totusi, oricat de multe poze as face, cele cu fiintele dragi raman cele la care nu as renunta niciodata. Mi-ar placea chiar sa tiparesc mai multe dintre ele pe hartie. Am mereu senzatia ca in acest mod amintirile devin tangibile, chiar daca, uneori, cei care apar in ele nu mai sunt.

Foto: arhiva personala