Puzzle-urile se afla in topul cadourilor mele din ultima perioada, oferite si primite deopotriva. Cele clasice ma conecteaza instant la momente dragi din copilarie, iar asta le garanteaza un loc special pe viata. Printre cele din amintirile recente, unele au primit inca o dimensiune, chiar si lumini led, si au devenit fragmente in miniatura din lumea inconjuratoare.

Doua imagini compuse din sute de piese din carton stau si azi agatate de un perete in apartamentul in care am crescut. Au fost munca in echipa daca punem la socoteala sprijinul moral oferit. Altfel, contributia mea n-a fost una semnificativa – eram prea mica si nerabdatoare, dar mi s-a intiparit in minte perioada in care au fost facute si bucuria starnita de lungile cautari incheiate cu cate o reusita.

De curand, am construit un puzzle 3D, primit cadou de ziua mea. O sera cu o atmosfera calda, la care visez, de mult timp, in viata reala si pe care o am, deocamdata, la o dimensiune care sa-i permita sa stea printre cartile din biblioteca.

Mi-a luat cateva ore bune sa asez fiecare piesa la locul ei, intr-o ordine urmata cu atentie si rabdare. Pe masura ce dadeam paginile manualului de instructiuni, sera mea capata o forma din ce in ce mai clara. O scara serpuita, un dulapior, o ladita cu flori, o carte, doua, un fotoliu, un perete ca de sticla. Detalii mici, bucurii mari.

Ele mi-au amintit ca scrisul, parte din viata mea de zi cu zi, e si el ca un puzzle. Pentru mine, e ca si cum ar exista o ordine anume in care sa asez cuvintele pentru a da gandurilor o forma cat mai fidela. Mi se intampla rar ca ordinea lor sa curga pur si simplu. Deloc rar, trebuie sa o caut si sfarsesc prin a rasuci cuvintele in fel si chip pana le potrivesc.

Cand am inceput sa scriu, prin adolescenta, cuvintele stateau parca la rand si eu le asezam pe hartie. Atat. Scrisul mi se intampla, mai degraba, fara presiunea lui trebuie, fara deadline, fara cititori pe care sa nu-i cunosc personal. Doar cand a devenit parte din profesia mea, am simtit ca am preluat controlul. Am inceput sa-l fac sa se intample, cu cat mai multa grija, atentie si rabdare  (pusa cateodata la grea incercare).

Nu cred ca, in adolescenta, mi-ar fi placut sa construiesc puzzle-uri la fel de mult ca acum – cel putin nu unele care sa necesite mai multe zile pana la rezultatul final. Astazi, o astfel de activitate ma deconecteaza de la orice altceva. Intr-o lume dominata de multitasking, poate fi terapeutic sa te dedici unui singur lucru, fara niciun fel de presiune. Poate ca, din acest motiv, dupa o zi de asezat cuvinte, consider ca e relaxant sa asez, la locul lor, piese de puzzle.

PS: Puzzle-ul cu una dintre ilustratiile preferate, semnate de Madalina Andronic, e in lucru. Cand va fi gata, planul e sa decoreze un perete dintr-un spatiu diferit de cel din copilarie, pe care il numesc tot acasa.

Fotografii: arhiva personala