'Sfoara de intins rufe' devine locul in care Alice Popescu aduna amintiri, unde asculta trecerea timpului si urmareste, in cele mai mici detalii, felul in care acesta ii transforma universul. Alice Popescu a publicat primele ei poezii la varsta de 17 ani, insa primul ei volumul de debut in poezie a fost lansat anul acesta, cand autoarea a implinit 43 de ani. "Nu am scris vreme de 20 de ani (de la 20 la 40), cu exceptia perioadei din timpul studentiei, cand, in doua randuri, mi-am impus sa o fac, pentru a citi in cenaclu. A fost o idee neinspirata", marturiseste ea.

Sfoara de intins rufe I

Timpul s-a imputinat
odata cu monezile de argint
ale bunicii. una cate una,
papusile au imbatranit, oasele li s-au supt
pana ce
din camera inalta a copilariei
nu a mai ramas
decat o rasuflare prelunga. E liniste.
Eu nu respir, nu misc aerul,
ascult doar secunda prelingandu-se
ca o picatura pe sfoara
de intins rufe.

In Sfoara de intins rufe, Alice Popescu stie sa gaseasca cuvintele cele mai intense si mai taioase pentru a vorbi despre cercul solidar al fidelitatii fata de trecut; Alice ne face sa reinviem ca nimeni altcineva cimitirul nostru interior, in care amintirile sunt inmormantate in unul si acelasi mormant fratern. Demult ucisa, copilaria revine acum, durerile trecute au lasat urme, iar lucrurile nespuse au crescut precum chisturile. Odata ajunse la maturitate, aceste chisturi trebuie sa fie incizate si numite. Alice Popescu alege sa le transforme in poeme. Intre rezistenta si rezilienta (in sensul de forta morala), intre poveste si povestire, poezia sa este un balsam (o “pudra”) pe care poeta o presara peste corpul ei, peste urmele trecutului sau (familial si politic), este o franghie de intins rufe pe care isi agata amintirile. Poezia lui Alice Popescu vine din adancurile sale. Ca o afirmare a sinelui, a suferintei, dar si a sperantei. E o miscare interioara perpetua, marcata de tensiuni si rupturi. Ca o rafala a sufletului si a tuturor contradictiilor pe care acesta le poate contine. E o lupta continua, reala si onirica totodata, caci poezia are un fel misterios de a fi in acelasi timp prezenta si invizibila, imposibil de atins si concreta, fara ca vreuna din aceste trasaturi sa fie mai puternica decat cealalta. – Fanny Chartres

Tot mai multi poeti de la noi practica la debut o formula emotionala de tip catenaccio. Eficienta, dar in acelasi timp dezarmanta. Nu trebuie sa fii critic literar ca sa constati asta. E de-ajuns sa vrei sa te apropii, omeneste, de cartile lor. Dupa cateva incercari, le lasi balta invariabil. Oricat de bine scrise ar fi. (Caci, da, adeseori sunt bine scrise). Alice Popescu vine din alta poveste. Ea se expune, se deschide fara precautii. De altfel, nicaieri in acest volum nu veti intalni imagini ale claustrarii. Insasi suprafata poroasa a paginilor pare permeabila. De acolo ies la suprafata, aproape spontan si aproape spectral, ingrijorari, spaime, fobii, obsesii. Traduse, acestea, intr-o limba romana atat de subtila incat echivocul sensurilor e identificat, descompus si reconstituit de nenumarate ori. Fara ca vreodata ceva sa ramana deoparte. Nu intamplator, o jumatate din dedicatie e adresata unuia dintre cei mai inteligenti prozatori pe care i-am avut. Cele o mie (si una) de posibile lecturi ale acestui volum necesita nu doar empatie, ci si resurse majore de ingeniozitate. Va tine? – Cosmin Ciotlos

Povestea acestei carti incepe acum 25 de ani. Atunci Alice a fost pentru mine mai intai o voce. O voce fara chip, pe care o auzeam din departare, citindu-si poemele. Era o seara de iulie, ma intorceam din oras in Padurea verde de la marginea Timisoarei, acolo unde in tabara anuala de literatura incepuse deja cenaclul de fiecare zi. Intarziasem si pe masura ce inaintam pe aleile parcului-padure, auzeam din ce in ce mai clar o voce care domina imprejurimile imediate ale campusului in care eram cazati. Era o voce firava si ferma in acelasi timp, care te intimida si nu te lasa sa pleci, o voce care se juca intr-un fel foarte serios cu gravitatea lucrurilor despre care vorbea, o voce alba care se colora treptat si se albea apoi la loc, o voce care manipula aerul, il supunea bland si il lasa liber apoi. La fel facea si cu auzurile noastre. Poezia lui Alice Popescu era puternica intr-un fel indirect, fara a se folosi de artificiile puterii. Sfoara de intins rufe contine toate inflexiunile acelei voci poetice contemplative, diagnosticale, pline de forta, care vreme de 25 de ani si-a precizat si sporit, in intimitate, capacitatea de seductie. Povestea acestui volum incepe acum 25 de ani cand am aflat pentru prima data ca fragilitatea e cel mai bun culcus al fortei. – Svetlana Carstean

In urma cu mai bine de douazeci de ani, primele ei poezii au fost publicate in Suplimentul Literar Artistic al Scinteii Tineretului (SLAST), la rubrica semnata de Alex Stefanescu. Alice Popescu (n. 27 ianuarie 1970, Buzau) a publicat si in revistele Astra si Contrapunct. In 1995 a absolvit Facultatea de Litere, sectia romana-engleza, din cadrul Universitatii Bucuresti, iar in 1996 cursul de master al aceleiasi universitati. In 2007 si-a sustinut teza de doctorat in Literatura Romana Contemporana (coordonator prof. dr. Nicolae Manolescu), cu titlul O sociopsihanaliza a realismului socialist. Lucrarea sa de doctorat a fost publicata, in 2009, de Editura Trei si, in 2010, a primit Premiul de debut pentru eseu, acordat de revista Romania literara. A semnat, incepand din 1998 si pana in prezent, articole in revistele Dilema, Dilema veche, Dilemateca, Observator cultural. Este lector universitar doctor de limba engleza la Facultatea de Psihologie (Universitatea Titu Maiorescu).

Sursa info: Editura Pandora M, Foto main: Hepta.ro, Foto carte: Pandora M