Muzeul Brukenthal din Sibiu gazduieste, vara aceasta, doua expozitii temporare – una dedicata lui Ovidiu Maitec si cealalta lui Tadeusz Kantor – care ilustreaza perspective diferite asupra unui mediu de expresie comun: sculptura.

Faptul ca proiectele au loc in aceeasi perioada si in acelasi loc pare a fi mai degraba o coincidenta. O coincidenta fericita, as spune, deoarece, vazute impreuna, ele contureaza un dialog interesant despre complexitatea sculpturii. Este motivul pentru care am ales sa le prezint impreuna.

Ovidiu Maitec 100

Am aflat despre expozitia retrospectiva Ovidiu Maitec 100, prin intermediul fotografiilor realizate de Andreea Macri la Sibiu, in timpul Festivalului International de Teatru si publicate de noi pe Instagram, cu hashtag-ul #PostcardsFromFriends. Nu stiam pe atunci ca urma sa o vad si eu live, cateva saptamani mai tarziu. Si ce bine ca am avut ocazia de a ma numara printre vizitatorii ei.

Sculpturile lui Maitec par a fi, in egala masura, despre contraste si echilibru. Lucrate in lemn masiv, greu, compact, inert, aripile, elemente recurente in arta lui, sunt printre primele forme care mi-au captat atentia. Doar ca perforatiile de pe suprafata lor, catalogate in descrierea expozitiei drept principala inovatie tehnica adusa de artist in sculptura, pondereaza toate aceste atribute ale lemnului. In plus, datorita lor, mediul din jur devine parte din lucrari. Lumina si aerul, ambele fluide si lipsite de greutate, trec prin aceste perforatii si aduc in discutie miscarea, chiar si atunci cand sculptura in sine nu se misca. Aceleasi perforatii lasa fundalul sculpturilor sa umple golurile in moduri diferite, in functie de spatiul in care sunt prezentate lucrarile. La Brukenthal, este vorba despre pereti albi.

Expozitia marcheaza un secol de la nasterea artistului si este curatoriata de Irina Ungureanu Sturza, iar cele 50 de sculpturi raman expuse pana pe 30 august 2025.

Costum | Sculptura | Corp. Obiectele teatrale ale lui Kantor.

Trec acum la expozitia dedicata artistului polonez Tadeusz Kantor si contributiei aduse de el teatrului. Asa cum sugereaza titlul, proiectul exploreaza modurile prin care Kantor a estompat limitele dintre corporalitate, costum si sculptura, in cadrul spectacolelor la care a lucrat de-a lungul carierei. Am intalnit aici conceptul de bio-obiecte, care face referire la fuziunea dintre costume si corpurile actorilor si la cum acestea se influenteaza reciproc, capatand impreuna un nou statut.

Atat costumele, cat si obiectele de pe scena sunt prezentate in cadrul expozitiei ca opere de arta autonome, care au modelat cu formele lor sculpturale experienta teatrului. Printre exponate, am remarcat si costume care imbina designul si artele vizuale – pictura reprezinta un alt mediu explorat de Kantor. Acestea au fost concepute pentru Rinocerii, dupa piesa lui Eugene Ionesco, in regia lui Piotr Pawlowski, spectacol prezentat, in 1961, la Teatrul Stary din Cracovia.

Dar primele care mi-au captat atentia, poate si pentru ca se regasesc pe afisul expozitiei, sunt costumele albe, parte din cricotage-ul “Unde sunt zapezile de altadata”, din 1979. Desi, la prima vedere, am crezut ca sunt realizate dintr-un material textil rigid, am aflat ulterior ca acestea sunt construite, de fapt, din hartie. O alegere neasteptata, de efect.

Deschisa publicului pana pe 31 august 2025, expozitia a reprezentat pentru mine o incursiune captivanta in lumea teatrului.

Sursa foto: Ioana Lovin, arhiva personala