AMINTIRI

Printre oracole si caiete de...

De la clasicul Nu te supara, frate!, la papusile Aradeanca, fel…

AMINTIRI

Suvenirurile, portaluri spre vacante

Experientele traite sunt cele mai pretioase suveniruri, vei spune, iar eu…

EDITOR'S CHOICE

Mood board de toamna, cu...

Toamna isi anunta venirea din timp. Asa ca, in preintampinarea ei,…

INSPIRATIE

Ai o rochie alba. Ce...

Rochia alba e una dintre piesele emblematice ale verii. O vedem…

FASHION BRIEF

Magazinul Dior de pe Avenue...

Dior mi-a parut intotdeauna un brand care domina. Dior inseamna statut….

INSPIRATIE

Tinute emblematice Barbie, inspiratie pentru...

Orice turneu de promovare a unui film are si o componenta…

INSPIRATIE

10 rochii couture fw 2023/24....

Continui traditia de a alege 10 rochii din colectiile haute-couture prezentate…

Interviu

Bijuteriile Lito

Nu as fi crezut ca estetica unui artist este asa de mult influentata de personalitatea lui, pana cand nu am cunoscut-o pe Lito Karakostanoglou, la evenimentul "meet the designer" de la Madison Perfumery. Bijuteriile ei nu sunt despre stralucire si statut. Sunt bijuterii pe care trebuie sa le incerci si abia atunci descoperi un limbaj nonverbal, prin care sa iti poti exprima cel mai bine o ipostaza a feminitatii si o stare de moment. Lito este tactila, isi poarta bijuteriile si se joaca cu ele ca si cu niste cuvinte care, daca le pui in alta ordine, isi schimba complet sensul. Si cel mai mare talent al ei este ca e o femeie adevarata, care stie exact ce vrea sa spuna si o spune perfect prin bijuteriile ei. * Se spune ca relatia cu bijuteriile este o mostenire din copilarie: de la cineva din familie sau, pur si simplu, de la cineva care ne-a placut si ne-a influentat. Care este prima ta amintire cu o bijuterie? Este un inel in forma de floare pe care il avea mama mea si pe care mi-l doream si eu, dar si fiecare dintre surorile mele. Toate eram fascinate de acel inel. Si am primit fiecare o replica a acelui inel, din partea mamei, cand am implinit 18 ani. Pentru o bijuterie, forma este un element important. Intrebarea mea este daca forma urmeaza emotia sau vicev...

Inapoi Inainte
“N-ai cum sa nu faci fotografii frumoase pe munte.”
Interviu
Autor: Ioana Lovin

“N-ai cum sa nu faci fotografii frumoase pe munte.”

Pe munte, gandurile neplacute nu stiu sa urce. Tot pe munte, aproape orice cadru merita imortalizat intr-o fotografie. Acestea sunt doua dintre lucrurile care au determinat-o pe Alexandra Diaconu sa includa traseele montane in stilul ei de viata. Dau constant inimioare la ce posteaza in social media dupa turele parcurse de ea. Cand am constientizat ca, pe langa asta, adaug fotografiilor si emoji-uri cu inimioare si le sharuiesc pe o parte dintre ele, am facut si un alt fel de click: e rost de o poveste aici.

Alexandra si cu mine suntem prietene si colege. Lucreaza ca front desk manager la The Group, unde ne-am si cunoscut in urma cu… multi ani, cine sta sa-i mai numere?! Tot pe-atunci, am aflat si de talentul si pasiunea ei pentru fotografie. De altfel, mai multe imagini realizate de ea au aparut, de-a lungul timpului, in paginile Petocuri.ro atat online, cat si printate (pe vremea cand era si revista tiparita).

Obisnuim ca, in perioada de trecere dintre ani, sa ne gandim mai atent la timpul care a trecut, la ce vrem sa pastram sau sa schimbam pentru a ne fi mai bine in viitor. Cred ca, si din acest motiv, conversatia noastra s-a intamplat in decembrie. E despre lucruri care dau sens vietii, care contribuie in felul lor la echilibrul atat de greu de gasit uneori. Pentru fiecare, poate fi altceva. Pentru Alexandra, experienta muntelui e unul dintre ele.

La munte. Atunci si acum.

La inceput, muntele insemna pentru ea zona dimprejurul Rucarului, cu poienita familiei, cea in care mergea, an de an, in vacantele de vara, cu parintii si cu sora ei mai mare. Stateau la gazda si, pe atunci, nu faceau trasee, dar amintirile din acea perioada i-au ramas dragi, la fel si locurile in care le-a trait. “Ne suiam dimineata cu totii in masina, cu tot ce ne trebuia, si mergeam la poenita, unde stateam toata ziua. Stiu din poze, eram prea mica sa-mi aduc aminte, ca puneau ai mei doua sezlonguri, unul in fata celuilalt, apoi paturi si ma puneau acolo cu pernuta. Fara pernuta nu exista. (…) Ei isi vedeau de-ale lor si eu dormeam, iar sora-mea se juca.”

Momentelor pe care nu le mai tine minte, li se alatura unele care si-au pastrat foarte bine claritatea, asa cum se intampla adesea cu pataniile prin care trecem. Odata, pe cand culegeau zmeura de pe dealuri, a facut ce-a facut si-a alunecat direct intr-o tufa mare de urzici. Am putut sa-mi imaginez toata forfota care s-a creat. “Era un rau in zona. Au luat ai mei niste sosete, le-au inmuiat in apa de rau si mi le-au pus pe fata. A fost interesant”, glumeste ea acum.

Pe masura ce a crescut, muntele si-a depasit din ce in ce mai mult limitele pe care le avea in copilarie, la fel cum si Alexandra isi depaseste astazi limitele cu fiecare traseu dus la bun sfarsit, in ciuda oboselii sau, uneori, a temerilor.

In urma cu 2-3 ani, a pornit in trasee cu grupuri organizate de un ghid. Impreuna cu partenerul ei de viata, urmarea emisiunile lui Ioan Stoenica iar, la un moment dat, l-a contactat. “Nu stiam exact statusul. Face ture? Nu mai face? Nu stiam mare lucru, doar emisiunile lui de pe Travel Mix si YouTube. Ii scriu”, spune ea despre ziua cand a luat decizia. “Ne raspunde, bine, nu ne raspunde, asta e.” Dar le-a raspuns si asa au inceput si ea, si partenerul ei sa mearga mai serios pe munte si sa isi consolideze curajul de a porni mai tarziu si singuri pe trasee in acord cu experienta acumulata.

“Ideea e ca, de fapt, poti sa fii stapana pe tine doar intr-o oarecare masura, sa te cunosti cat de cat, pentru ca muntele oricum iti mai raspunde la cateva intrebari pe care le ai despre tine. Muntele te invata foarte multe lucruri si despre perspectiva”, spune Alexandra si-mi povesteste despre un traseu in muntii Piatra Craiului, la varful Piatra Mica. Dintr-un punct, stanca pe care urmau sa urce parea un mic hop, usor de depasit. Cand a ajuns langa, perspectiva s-a schimbat si, odata cu ea, si parerea dinainte. Si-a adunat curajul si s-a concentrat pe fiecare pas, iar: “in momentul in care am ajuns intr-o zona de perspectiva catre Piatra Craiului, mi s-a pus un nod in gat. Am zis: pentru asta merita sa urci, sa obosesti, sa te julesti, pentru ceea ce iti ofera sufleteste. Stii? Te umpli. E un nod in gat de wow, de zici: mama, ce mic sunt, ce neinsemnat sunt si uite cata frumusete!”

0% ganduri apasatoare. 100% fotografii frumoase.

Mersul pe munte nu hraneste doar pasiunea Alexandrei pentru fotografie, el face ceva mai mult de-atat. De fapt, acest ceva o determina sa revina. In prezent, in fiecare weekend.

“Primul lucru pe care l-am simtit cand am inceput sa mergem pe munte a fost ca mi s-a eliberat capul. Nu-mi mai venea niciun gand sumbru, nimic rau, numai ganduri frumoase. Nu era neaparat o relaxare, cat o eliberare a creierului de ganduri pe care n-ai cum sa le eviti, mai ales in perioada asta. Eram: Uau, ce chestie! Nu ma mai gandesc la nimic aiurea! Bineinteles, cand reveneam in oras, haosul din cap se relua. Cred ca de fapt aici se creeaza dependenta: in momentul in care te duci acolo si vezi ca poti si altfel.”

In plus, de cand a inceput pandemia, muntele “a fost iesirea noastra”. Au inceput cu cate un traseu pe luna si apoi au crescut frecventa. Cine nu intelege pasiunea lor isi contureaza mai bine o parere cand vede fotografiile.

Doar ca “in fotografii nu poti sa surprinzi, oricat ti-ai dori, ce e in sufletul tau.” Sentimentele, asa cum sunt traite de ea, raman totusi in memorie, chiar daca nu in una care se masoara in gigabytes. Altfel, e de parere ca: “N-ai cum sa nu faci fotografii frumoase pe munte. Din punctul meu de vedere, apesi pe declansator si nu-i mai dai drumul.” Cand vorbeste Alexandra, totul pare simplu, dar stiu ca e nevoie, pe langa tot efortul de a ajunge in acele locuri, si de un ochi format care sa observe cadrele pe care natura le pune la dispozitia privitorilor.

Peisajele sunt impresionante la munte si pentru ca se pot schimba de la un minut la altul, astfel incat un singur loc devine un spectacol. “Ni s-a intamplat in Ciucas. Era cald, zapada aproape se topise. Eram la mijlocul drumului, mai aveam pana la varf o gramada, si a inceput iarna brusc, cu viscol.” S-au intors din drum pentru ca nu voiau sa riste nimic, dar: “bineinteles ca da-i si filmeaza, fa poze la zapada, la fulgi. Nu cred ca ai cum sa faci poze proaste pe munte”, subliniaza ea.

Simte ca sunt atatea locuri de vazut si atat de putin timp la dispozitie, incat nu mai are rabdare sa repete aceleasi trasee. Isi doreste ca, la un moment dat, sa urce si pe munti mai mari, de 4-5000 de metri, iar un vis de care se simte mai aproape e sa parcurga El Camino. Tin pumnii, Alexandra, sa devina realitate!

Si pana atunci, voi continua sa urmaresc fragmente din experientele montane impartasite constant pe contul ei de Instagram @dassasha si sa dau inimioare.

Fotografii: Alexandra Diaconu

PUBLISHED ON 19.01.2022

more in Conversation Marks