ARTA & DESIGN

RDW10. Un mesaj, un concept,...

Cea de-a 10-a editie Romanian Design Week (RDW10) exploreaza posibilele trasee…

EDITOR'S CHOICE

Barceloning (deocamdata, doar cu gandul)

Mi-e dor de Barcelona. Am vizitat-o in urma cu peste zece…

WE LIKE

“Subscribe and share” sau, mai...

“Subscribe and share” este o piesa de teatru care vorbeste despre…

EDITOR'S CHOICE

Serialele cu care ne relaxam...

In ultima perioada, serialele par a fi printre putinele lucruri pe…

INSPIRATIE

Un pas in plus la...

Un pas in plus la coafura de zi cu zi poate…

INSPIRATIE

Bucuria machiajului

Conceptul joyspotting se refera la identificarea si concentrarea atentiei asupra lucrurilor…

EDITOR'S CHOICE

Arta tablourilor vii

Imi place cum suna aceasta expresie: arta tablourilor vii. Imi pare…

Inspiratie

Mai multa biniste acasa

Nu e intotdeauna la fel de bine si de liniste nici in casa in care locuim, nici in mintea in care ne locuiesc gandurile, asa ca e fireasca dorinta de-a avea mai mult din fiecare, adica: mai multa biniste. Am citit recent Carticica de biniste, ocazie cu care am analizat putin propriile obiceiuri si am notat cateva idei care pot contribui la implinirea dorintei mentionate. Biniste este un cuvant inventat de Cristina Andrei, blogger culinar, propus ca echivalent local al conceptului danez "hygge". Inspiratia a venit in sufrageria ei, intr-o duminica petrecuta alaturi de cativa prieteni pentru care a pregatit mancare. O astfel de zi ar putea fi trecuta, cu certitudine, la exemple perfecte de biniste. Sansele sunt sa fi intalnit cuvantul in online, inca dinainte de publicarea ghidului fericirii acasa, la care au contribuit sapte autori: scriitorul Iv cel Naiv, Sanziana Pop, designer de interior si fondatoare Visuell, Gaspar Gyorgy, psiholog clinician si psihoterapeut relational, Ana Constantinescu, designer biofilic la Cresc Studio, Dan Byron, vocalistul trupei Byron, Diana Mihaila, Master Professional Organizer, si Cristina Andrei. Eu imi amintesc ca am aflat de el cand se vota ilustratia ce urma sa ajunga pe coperta. * CAND ORASUL S-A MUTAT LA NOI ACASA Proiectul mi-a a...

Inapoi Inainte
“N-ai cum sa nu faci fotografii frumoase pe munte.”
Interviu
Autor: Ioana Lovin

“N-ai cum sa nu faci fotografii frumoase pe munte.”

Pe munte, gandurile neplacute nu stiu sa urce. Tot pe munte, aproape orice cadru merita imortalizat intr-o fotografie. Acestea sunt doua dintre lucrurile care au determinat-o pe Alexandra Diaconu sa includa traseele montane in stilul ei de viata. Dau constant inimioare la ce posteaza in social media dupa turele parcurse de ea. Cand am constientizat ca, pe langa asta, adaug fotografiilor si emoji-uri cu inimioare si le sharuiesc pe o parte dintre ele, am facut si un alt fel de click: e rost de o poveste aici.

Alexandra si cu mine suntem prietene si colege. Lucreaza ca front desk manager la The Group, unde ne-am si cunoscut in urma cu… multi ani, cine sta sa-i mai numere?! Tot pe-atunci, am aflat si de talentul si pasiunea ei pentru fotografie. De altfel, mai multe imagini realizate de ea au aparut, de-a lungul timpului, in paginile Petocuri.ro atat online, cat si printate (pe vremea cand era si revista tiparita).

Obisnuim ca, in perioada de trecere dintre ani, sa ne gandim mai atent la timpul care a trecut, la ce vrem sa pastram sau sa schimbam pentru a ne fi mai bine in viitor. Cred ca, si din acest motiv, conversatia noastra s-a intamplat in decembrie. E despre lucruri care dau sens vietii, care contribuie in felul lor la echilibrul atat de greu de gasit uneori. Pentru fiecare, poate fi altceva. Pentru Alexandra, experienta muntelui e unul dintre ele.

La munte. Atunci si acum.

La inceput, muntele insemna pentru ea zona dimprejurul Rucarului, cu poienita familiei, cea in care mergea, an de an, in vacantele de vara, cu parintii si cu sora ei mai mare. Stateau la gazda si, pe atunci, nu faceau trasee, dar amintirile din acea perioada i-au ramas dragi, la fel si locurile in care le-a trait. “Ne suiam dimineata cu totii in masina, cu tot ce ne trebuia, si mergeam la poenita, unde stateam toata ziua. Stiu din poze, eram prea mica sa-mi aduc aminte, ca puneau ai mei doua sezlonguri, unul in fata celuilalt, apoi paturi si ma puneau acolo cu pernuta. Fara pernuta nu exista. (…) Ei isi vedeau de-ale lor si eu dormeam, iar sora-mea se juca.”

Momentelor pe care nu le mai tine minte, li se alatura unele care si-au pastrat foarte bine claritatea, asa cum se intampla adesea cu pataniile prin care trecem. Odata, pe cand culegeau zmeura de pe dealuri, a facut ce-a facut si-a alunecat direct intr-o tufa mare de urzici. Am putut sa-mi imaginez toata forfota care s-a creat. “Era un rau in zona. Au luat ai mei niste sosete, le-au inmuiat in apa de rau si mi le-au pus pe fata. A fost interesant”, glumeste ea acum.

Pe masura ce a crescut, muntele si-a depasit din ce in ce mai mult limitele pe care le avea in copilarie, la fel cum si Alexandra isi depaseste astazi limitele cu fiecare traseu dus la bun sfarsit, in ciuda oboselii sau, uneori, a temerilor.

In urma cu 2-3 ani, a pornit in trasee cu grupuri organizate de un ghid. Impreuna cu partenerul ei de viata, urmarea emisiunile lui Ioan Stoenica iar, la un moment dat, l-a contactat. “Nu stiam exact statusul. Face ture? Nu mai face? Nu stiam mare lucru, doar emisiunile lui de pe Travel Mix si YouTube. Ii scriu”, spune ea despre ziua cand a luat decizia. “Ne raspunde, bine, nu ne raspunde, asta e.” Dar le-a raspuns si asa au inceput si ea, si partenerul ei sa mearga mai serios pe munte si sa isi consolideze curajul de a porni mai tarziu si singuri pe trasee in acord cu experienta acumulata.

“Ideea e ca, de fapt, poti sa fii stapana pe tine doar intr-o oarecare masura, sa te cunosti cat de cat, pentru ca muntele oricum iti mai raspunde la cateva intrebari pe care le ai despre tine. Muntele te invata foarte multe lucruri si despre perspectiva”, spune Alexandra si-mi povesteste despre un traseu in muntii Piatra Craiului, la varful Piatra Mica. Dintr-un punct, stanca pe care urmau sa urce parea un mic hop, usor de depasit. Cand a ajuns langa, perspectiva s-a schimbat si, odata cu ea, si parerea dinainte. Si-a adunat curajul si s-a concentrat pe fiecare pas, iar: “in momentul in care am ajuns intr-o zona de perspectiva catre Piatra Craiului, mi s-a pus un nod in gat. Am zis: pentru asta merita sa urci, sa obosesti, sa te julesti, pentru ceea ce iti ofera sufleteste. Stii? Te umpli. E un nod in gat de wow, de zici: mama, ce mic sunt, ce neinsemnat sunt si uite cata frumusete!”

0% ganduri apasatoare. 100% fotografii frumoase.

Mersul pe munte nu hraneste doar pasiunea Alexandrei pentru fotografie, el face ceva mai mult de-atat. De fapt, acest ceva o determina sa revina. In prezent, in fiecare weekend.

“Primul lucru pe care l-am simtit cand am inceput sa mergem pe munte a fost ca mi s-a eliberat capul. Nu-mi mai venea niciun gand sumbru, nimic rau, numai ganduri frumoase. Nu era neaparat o relaxare, cat o eliberare a creierului de ganduri pe care n-ai cum sa le eviti, mai ales in perioada asta. Eram: Uau, ce chestie! Nu ma mai gandesc la nimic aiurea! Bineinteles, cand reveneam in oras, haosul din cap se relua. Cred ca de fapt aici se creeaza dependenta: in momentul in care te duci acolo si vezi ca poti si altfel.”

In plus, de cand a inceput pandemia, muntele “a fost iesirea noastra”. Au inceput cu cate un traseu pe luna si apoi au crescut frecventa. Cine nu intelege pasiunea lor isi contureaza mai bine o parere cand vede fotografiile.

Doar ca “in fotografii nu poti sa surprinzi, oricat ti-ai dori, ce e in sufletul tau.” Sentimentele, asa cum sunt traite de ea, raman totusi in memorie, chiar daca nu in una care se masoara in gigabytes. Altfel, e de parere ca: “N-ai cum sa nu faci fotografii frumoase pe munte. Din punctul meu de vedere, apesi pe declansator si nu-i mai dai drumul.” Cand vorbeste Alexandra, totul pare simplu, dar stiu ca e nevoie, pe langa tot efortul de a ajunge in acele locuri, si de un ochi format care sa observe cadrele pe care natura le pune la dispozitia privitorilor.

Peisajele sunt impresionante la munte si pentru ca se pot schimba de la un minut la altul, astfel incat un singur loc devine un spectacol. “Ni s-a intamplat in Ciucas. Era cald, zapada aproape se topise. Eram la mijlocul drumului, mai aveam pana la varf o gramada, si a inceput iarna brusc, cu viscol.” S-au intors din drum pentru ca nu voiau sa riste nimic, dar: “bineinteles ca da-i si filmeaza, fa poze la zapada, la fulgi. Nu cred ca ai cum sa faci poze proaste pe munte”, subliniaza ea.

Simte ca sunt atatea locuri de vazut si atat de putin timp la dispozitie, incat nu mai are rabdare sa repete aceleasi trasee. Isi doreste ca, la un moment dat, sa urce si pe munti mai mari, de 4-5000 de metri, iar un vis de care se simte mai aproape e sa parcurga El Camino. Tin pumnii, Alexandra, sa devina realitate!

Si pana atunci, voi continua sa urmaresc fragmente din experientele montane impartasite constant pe contul ei de Instagram @dassasha si sa dau inimioare.

Fotografii: Alexandra Diaconu

PUBLISHED ON 19.01.2022

more in Conversation Marks