HOT TREND

Imbracamintea matlasata. Cat de cool...

Imbracamintea matlasata este nelipsita de pe scena tendintelor pentru sezonul rece,…

AMINTIRI

Orasul ca scena pentru arta

Cand orasul devine scena pentru arta, atmosfera obisnuita a strazilor si…

CATWALK

#LoveBringsLove

45 de case de moda si designerii lor au adus un…

EDITOR'S CHOICE

Inele ca mici sculpturi purtabile

Care este piesa ta de bijuterie preferata? E o intrebare pe…

INSPIRATIE

Tres Chic

Cand m-am uitat peste tinutele participantelor la Saptamana Modei de la…

WE LIKE

Videoclipuri cu coregrafii care te...

Pot sa ma inveselesc sau, dimpotriva, sa ma balacesc in butoiul…

INSPIRATIE

Filme si tinute de vazut....

Pentru mine, din ipostaza de redactor la Petocuri.ro, marile festivaluri de…

Hot Trend

Cum mai arata relatia noastra cu machiajul

Distantarea sociala a provocat, vrand-nevrand, si o distantare intre noi si lumea machiajului. Multe activitati pentru care ne aranjam in functie de stilul nostru inainte de a iesi din casa au disparut o perioada buna, iar, cand situatia a revenit cat de cat la ritmul pe care il aveam inainte de pandemie, unele dintre noi am reluat relatia obisnuita pe care o aveam cu machiajul, altele, cum e si cazul meu, nu chiar. Stii exercitiile alea in care iti imaginezi ce ai alege daca ar trebui sa pastrezi trei obiecte din viata ta, fie ca mergi pe o insula pustie, fie ca nu. Ei bine, daca m-ar fi intrebat cineva asta in legatura cu trusa mea de machiaj (destul de minimalista de altfel), pana in luna martie a anului trecut, as fi raspuns ca pot renunta la orice altceva, atata timp cat nu e vorba despre anticearcan, eyeliner si mascara. Consideram ca m-as putea descurca bine-mersi cu aceste trei produse. Eyelinerul era o emblema a machiajului meu. Ani de zile, am trasat atatea linii alungite pe pleoapele superioare, incat am ajuns sa am impresia ca le-as putea face si fara ajutorul oglinzii. Cand m-am trezit, la un moment dat, in situatia de a incerca asta, a devenit cat se poate de clar ca nu, nu pot de fapt. Dupa luna martie a anului trecut, am descoperit ca, totusi, pot si fara ey...

Inapoi Inainte

Curatorul Anca Mihulet, despre Bienala de la Venetia 2013

Curatoriat de Anca Mihulet, proiectul 'Centru de reflectie pentru istorii suspendate. O incercare' a fost prezentat in cadrul celei de-a 55-a editii a Bienalei de la Venetia. Timp de cinci luni, acesta a transformat Noua Galerie a Institutului Cultural Roman din Venetia, intr-o institutie temporara, un spatiu de reflectie asupra detaliilor ce raman ascunse in spatele evenimentelor istorice importante. De la lucrarile selectate de curator si pana la modalitatea in care acestea au fost expuse in cadrul galeriei, fiecare detaliu a conturat un raspuns elocvent la provocarea lansata de Massimiliano Gioni, curatorul desemnat al Bienalei din 2013, de a decontextualiza istoria artei si principiile de prezentare a lucrarilor.

Expozitia include abordarile artistilor romani Apparatus 22, Irina Botea si Nicu Ilfoveanu, Adi Matei, Olivia Mihaltianu si Sebastian Moldovan,  alaturi de Karolina Bregula, o artista din Polonia. Pentru a afla mai multe despre proiect si despre felul in care a fost primit acesta de catre de public si critici deopotriva, dar si despre atmosfera impresionanta a unuia dintre cele mai importante evenimente artistice internationale, va invitam sa cititi interviul PeTocuri.ro, realizat impreuna cu Anca Mihulet.

ancamihulet-jpg

De la idee pana la implementare, care a fost, in cateva cuvinte, povestea din spatele expozitiei prezentate la Bienala de la Venetia care s-a incheiat in urma cu o luna?
Anca Mihulet (AM): De ceva vreme evaluez impactul institutiilor in viata noastra si incerc sa inteleg regulile si sistemele de functionare pe care diverse institutii le introduc sau pe care se bazeaza. Am realizat printre altele ca depinde de persoanele care activeaza intr-un cadru institutional sa dea o forma locului pe care il reprezinta si care, in mod logic, trebuie sa preia reprezentativitatea pentru categorii sociale diverse.

Intr-un asemenea context, m-am gandit ca expozitia noastra care urma sa aiba loc intr-un spatiu situat la parterul cladirii in care functioneaza Institutul Cultural Roman din Venetia ar putea sa discute anumite principii si „caracteristici institutionale” cum ar fi increderea sau lipsa increderii, confuzia, plictisul, repetitia, speranta, lentoarea, sfarsitul; toate aceste aspecte se regasesc in lucrarile pe care le-am selectat. Asa a aparut ideea centrului de reflectie care, dupa cum sugereaza si numele, impunea o doza de rabdare si un pas inapoi pentru a intelege ce se intampla acolo. De ce vorbim despre istorii suspendate? Pentru ca artistii fie au discutat subiecte care nu s-au bucurat de o atentie speciala in istoria vizualitatii – gesturile ascunse din spatele fumatului si cultura singuratatii, emotiile custozilor unor case memoriale, sau au problematizat momentul cheie al finitutidinii imaginii prin falsificare, ascundere sau disparitie.

Apparatus 22, Portraying Simulacra, un chestionar despre lumea iluzorie a emotiilor si experientelor contrafacute. Sursa foto: Stefan Jammer. Cu acordul artistilor

Irina Botea and Nicu Ilfoveanu, Film Postale. Interviurile prezentate examineaza modul de operare al imaginatiei in interiorul caselor memoriale. Sursa foto: Stefan Jammer. Cu acordul artistilor

Proiectul a fost expus la “Noua Galerie” a Institutului Roman pentru Cultura si Cercetare Umanistica, gazduit in Palazzo Correr. Cum a fost amenajat spatiul si care a fost traseul pe il parcurgea de regula un vizitator?
AM: Recompunerea spatiului a fost un punct important in conceperea expunerii. Doream ca „Noua Galerie” sa nu arate ca o galerie propriu-zisa, un spatiu clasic si de multe ori depasit de formulele actuale ale lucrarilor de arta. Iar pentru a surprinde directia in care trebuia sa realizam schimbarea, m-am gandit la functiunea institutului, la felul in care operatorii culturali din institut locuiesc si lucreaza in aceeasi cladire; ca atare, spatiul devine multifunctional, populat de oameni si idei, de probleme ale vietii zilnice si de proiectii spre viitor.

Asadar, pentru fiecare lucrare a fost creat un spatiu distinct, delimitat de pereti amplasati special, de coloanele existente in spatiu, de scari, de structuri de rezistenta. La intrarea in „Centrul de reflectie”, privitorii primeau o publicatie care continea pe langa interviuri cu cele sase pozitii artistice prezente in proiect, un ghid al expozitiei, in care erau prezentate trei directii posibile de vizitare: „Obsesia pentru istoria artei”, „Parcursul imaginar al cunoasterii” si „Cronologie – posteritate – vizibilitate”.


Sebastian Moldovan, Side-works. Sanitary Installation. Instalatia sanitara devine un element pseudo-arhitectural, un semn al locuirii. Sursa foto: Stefan Jammer. Cu acordul artistului // Olivia Mihaltianu, Smoking Room – simulacrul camerei de aur a reginei Maria a Romaniei. Imaginea o infatiseaza pe artista fumand. Sursa foto: Stefan Jammer. Cu acordul artistului

 

Imagini din cadrul expozitiei. Sursa foto: Stefan Jammer

 

Care au fost reactiile vizavi de proiectul vostru, atat din partea publicului cat si din partea criticilor sau a altor artisti?
AM: Din start proiectul se adresa unei tipologii specifice de vizitator – un vizitator care isi lua timp pentru a sta in expozitie, pentru a intelege relevanta fiecarei lucrari si felul in care lucrarile comunicau intre ele.  In egala masura, custozii expozitiei s-au pregatit sa prezinte expozitia publicului interesat; in acest fel, expozitia era animata, iar o persoana instruita se ocupa in permanenta de ingrijirea lucrarilor. Pentru ca „Centrul de reflectie” sa functioneze cu adevarat, era nevoie de o atmosfera prietenoasă, cu mici zone de confort si cu aspecte conceptuale care sa imbine cunoasterea cu umorul si  experienta personala. In acest context, in expozitie au intrat vizitatori care petreceau in medie doua ore explorand lucrarile sau vizionand filmele; multi alegeau un traseu de vizitare si se „jucau” cu aceasta idee.  Publicul larg a fost extrem de receptiv la ideile exprimate prin intermediul lucrarilor, doreau sa afle mai multe detalii despre subiect si multi considerau acest tip de expozitie – in care exista un balans intre obiect si concept –  ca o contrapondere la productia excesiva de arta care nu serveste decat scopurilor creatorului. Au existat si cativa curatori care au introdus lucrari pe care le-au vazut in expozitie in selectiile lor; in egala masura, expozitia a fost mentionata in cateva reviste de specialitate.

 

Cum a fost atmosfera Bienalei de la Venetia din acest an?
AM: In acest an, institutia Bienalei a incercat sa prezinte un discurs mai dinamic fata de editiile precedente, orientat inspre artisti foarte tineri sau inspre artisti consacrati, dar care nu au fost prezentati curatorial de vreme indelungata. Fie ca a fost sau nu o coincidenta, multe dintre pavilionele nationale sau evenimentele colaterale au pus in practica acest cod, asa ca au existat momente puternice, cum ar fi spre exemplu expozitia When Attitude Becomes Form re-gandita de Germano Celant si Miuccia Prada si prezentata la Fondazione Prada.

Ai pornit la Venetia cu dorinta de a descoperi cateva dintre proiectele unor artisti participanti? Care sunt acestea si ce parere ti-au conturat ele?
AM: Mi-am dorit foarte mult sa vad lucrarile artistului austriac Walter Pichler si ale artistei americane Dorothea Tanning, dar si modul in care au fost contextualizate de curatorul general Massimiliano Gioni – Walter Pichler in compania lui Robert Steiner si a lui Tino Sehgal, iar Dorothea Tanning alaturi de binecunoscutii Fischli & Weiss. Aceste expozitii impunatoare, cu un aparat organizatoric perfectat  reusesc sa aduca in fata observatorilor lucrari rare si greu de aratat in conditii normale. Walter Pichler, dupa succesul repurtat in urma unor expozitii care au atras atentia asupra profunzimii practicii sale artistice, s-a retras la o ferma unde a lucrat in singuratate pana la sfarsitul vietii.

Dorothea Tanning, una dintre cele mai cunoscute artiste suprarealiste, a trait si lucrat in compania unor figuri emblematice ale culturii mondiale: Max Ernst (sotul ei), Henri Cartier-Bresson, Yves Tanguy sau Dylan Thomas, iar parerile ei radicale despre arta au fost referentiale pentru artisti si curatori.

 

AM: Pe langa acestea, ai descoperit si alte proiecte care ti-au placut in mod special?
Pavilionul comun Lituania/ Cipru m-a atras in mod special – instalatiile celor saisprezece artisti participanti erau expuse intr-o sala de sport din apropierea Arsenale, in locuri total inoportune, uneori greu de inteles – acolo nu conta nimic, nicio regula de „buna purtare” vizavi de opera de arta, cum ar fi conditii de conservare, lumina sau medierea lucrarilor – arta era spontana, sanatoasa si proaspata. Mai mult decat atat, in orice moment te asteptai sa apara cineva in spatele tau sau sa fii implicat intr-o situatie neasteptata. Tensiunea spatiului era o prezenta in sine, iar jocul cu invizibilul si irationalul era bine pus la punct.

Ce proiecte artistice pregatesti pentru 2014?
AM: La ora actuala, pregatesc in colaborare cu Fundatia Samuel von Brukenthal o rezidenta artistica la Sibiu. In colaborare cu o organizatie artistica din Sapporo, am selectat doi artisti japonezi care vor lucra la Sibiu in lunile martie si aprilie ale anului viitor. Ei vor produce lucrari intr-o veche biserica evanghelica de la marginea orasului, in cartierul numit Gusterita. O parte dintre lucrarile produse vor ramane in spatiul bisericii, raspunzand la contextul unic de acolo.

Foto: Stefan Jammer

PUBLISHED ON 06.01.2014

more in Conversation Marks