Celine Dion e printre putinii artisti care se regasesc pe coloana sonora a vietii mele, in toate etapele. Din copilarie pana in prezent, vocea ei a ramas acolo. Am vazut recent documentarul I am: Celine Dion si am ales din el trei declaratii care mi se pare ca surprind mult in putine cuvinte, despre ea ca artista si ca om.

Am evitat sa ma uit la documentarul regizat de Irene Taylor, imediat dupa lansarea lui. Ma asteptam sa fie emotionant si nu simteam atunci ca am resursele necesare. Apoi, au venit Jocurile Olimpice de la Paris, cand artista canadiana a cantat la ceremonia de deschidere piesa lui Edith Piaf, Hymne A L’Amour. Interpretarea ei a adaugat inca un rand la lista lunga de motive pentru care muzica este una dintre cele mai la indemana surse de fericire si m-a incurajat, totodata, sa dau click pe documentarul care avea sa fie emotionant, cum ma asteptam (poate putin peste asteptari), dar si cu replici pline de umor, ganduri intelepte, dor, rezilienta si speranta.

Sursa foto: Hepta.ro

VOCEA

La sfarsitul lui 2022, Celine Dion anunta ca a fost diagnosticata cu sindromul persoanei rigide, o afectiune cronica rara, care i-a afectat inclusiv capacitatea de a-si folosi vocea la adevarata ei valoare. Documentarul o prezinta navigand prin ceea ce presupune acest diagnostic, in incercarea de a tine sub control simptomele lui si de a-si recupera stilul de viata care i-a fost mereu ghidat de muzica.

“Vocea a fost dirijorul vietii mele. Eu doar am urmat-o. <Tu conduci. Eu te urmez!> Eram de acord cu asta pentru ca ma simteam grozav. Cand vocea iti aduce bucurie, esti cea mai buna versiune a ta,” spune Celine Dion la un moment dat. Faptul ca filmarile pentru documentar s-au incheiat cu mult inainte de performance-ul ei de la Paris ma face sa cred ca recuperarea ei a continuat de atunci pe traseul dorit.

Sursa foto: Hepta.ro

UMORUL & REZILIENTA

Daca muzica lui Celine Dion e ceva ce stiu aproape dintotdeauna, cu umorul ei, m-am imprietenit mai tarziu, pe masura ce online-ul a facilitat accesul la interviuri cu artisti de pretutindeni. La fel si cu obiceiul ei de a canta replici din conversatii, atunci cand cuvintele acestora se potrivesc cu versuri din melodii.

Am zambit cand a povestit, in stilul ei savuros, despre relatia cu pantofii si despre cum masura potrivita nu a fost un criteriu cheie in alegerea modelelor purtate: “Cand o fata isi iubeste pantofii, ii face intotdeauna sa i se potriveasca.” Indiferent de masura. Asa ca a purtat, de-a lungul timpului, atat pantofi in care isi inghesuia degetele, cat si pantofi in care trebuia sa le intinda, astfel incat incaltamintea sa nu-i scape din picioare. “Eu port pantoful, nu el ma poarta pe mine.” Este o atitudine care cred ca depaseste pasiunea artistei pentru moda. Am interpretat cuvintele ei si ca pe o metafora despre puterea ei de adaptare in general.

RECUNOSTINTA

In discursul ei, transpare adesea recunostinta fata de oamenii din jurul ei, a echipei alaturi de care Celine Dion a devenit un nume emblematic pe scena muzicii internationale. De fapt, recunostinta nu transpare doar, ea este exprimata si cat se poate de direct. “Daca vrei sa ajungi repede, mergi singur. Daca vrei sa ajungi departe, mergi impreuna cu cineva.” Este expresia simpla si de efect cu care a rezumat cum a reusit sa aiba parte de o cariera muzicala ce se intinde peste patru decenii.

SPERANTA

Documentarul include si imagini din timpul unei crize provocate de boala. Acestea sunt coplesitoare. Totusi, sentimentul cu care am ramas la final a fost unul de speranta. Atitudinea lui Celine Dion, evolutia in bine a starii ei de sanatate si sprijinul primit mi-au transmis asta.

Sursa fotografie principala: Hepta.ro