O data pe an, cu ocazia unei festivitati religioase, femeile din zona rurala a Bangladeshului primesc din partea familiei cate un sari, iar barbatii – cate o piesa traditionala lungi. Cand se uzeaza, aceste haine nu sunt aruncate. Ele primesc o noua forma si, odata cu asta, o noua viata. Materialele textile taiate si cusute de mana in straturi suprapuse sunt preschimbate in paturi multicolore.

Am aflat despre acest obicei prin intermediul unui proiect expus la Bienala de Arhitectura de la Venetia 2018. In una dintre halele de la Arsenale, cateva astfel de paturi erau intinse pe bucati de bambus, suspendate de tavanul inalt al incaperii.

“ACEASTA NU ESTE DOAR O BLUZA. Hainele pe care le purtam influenteaza spatiile si stilul de viata prin modul in care sunt fabricate.” Asa incepe povestea proiectului expus de Didi Textiles, o initiativa colectiva, inceputa in urma cu cativa ani de arhitecta Anna Heringer si de designerul Veronika Lena Lang din Germania si realizata impreuna cu ONG-ul Dipshikha din Bangladesh. Prin intermendiul ei, textilele care au fost odata imbracaminte traditionala si apoi paturi se intorc pe teritoriul designului vestimentar pentru o a treia viata.

Atunci cand se uzeaza, culorile paturilor se estompeaza, iar straturile de la suprafata se tocesc si lasa sa se intrezareasca pe alocuri nuantele mai intense ale materialelor cusute in interior. Cromatica, formele si texturile lor interesante le-a inspirat pe fondatoarele proiectului Didi Textiles sa largeasca cercul reciclarii si sa transforme aceste textile in materie prima pentru haine. Piesele vestimentare concepute au, de aceasta data, un design contemporan, simplu si versatil, si sunt cusute de femeile din satele Rudrapur si Birgonj. Localnicele au, astfel, oportunitatea de a castiga un venit in propria comunitate, fara sa mai fie nevoie sa-si caute un loc de munca departe de familie, in fabricile textile din zonele urbane.

In fata paturilor expuse la Bienala, era construita si o mica incapere. Pe exterior, peretii ei erau imbracati intr-un material ca o oglinda. Pe interior, acestia erau tapetati cu pagini de ziare ce gazduiesc articole despre situatia din fabricile de textile din Bangladesh. La intrarea in camera, era lipita o bucata de hartie pe care scria: “Muncitorii din industria textila locuiesc de obicei in spatii foarte mici. De multe ori, televizorul este singurul lor spatiu liber.” Spatiul liber (Freespace) este firul rosu care leaga toate proiectele de la aceasta editie a bienalei.

Industria textila reprezinta un rol cheie pentru economia Bangladeshului, care este al doilea cel mai mare exportator de imbracaminte din lume. Conditiile precare de munca ale lucratorilor si salariile la limita saraciei contrasteaza, insa, cu imaginea unei industrii infloritoare. De-a lungul anilor, in fabricile din Bangladesh au avut loc mai multe accidente care s-au soldat cu pierderi de vieti omenesti. Cel mai grav ramane dezastrul de la Rana Plaza, din aprilie 2013, cand peste 1100 de muncitori au murit si alti peste 2000 au fost raniti dupa ce cladirea in care lucrau s-a prabusit peste ei. Ziarele prezentate in incapere au abordat si acest subiect.

La cinci ani de la tragicul eveniment, Mark Anner, directorul Center of Global Workers’ Rights de la Universitatea PennState, a publicat un raport care arata ca, in acest interval, au fost eliminati diferiti factori de risc din peste 1600 de fabrici* si au fost imbunatatite conditiile de siguranta pentru peste 2,5 milioane de muncitori. Aceste rezultate sunt atribuite in mare parte actiunilor demarate sub umbrela Accord on Fire and Building Safety in Bangladesh, un acord semnat in mai 2013 de branduri si retaileri multinationali si de sindicate. Raportul arata si ca, desi exista unele exceptii, situatia salariilor, a volumului mare de munca si a orelor suplimentare nu s-a imbunatatit prea tare. Raman, inca, multe lucruri de remediat.

Nazma Akter, o activista pentru drepturile muncitoarelor si presedinta Sommilito Garments Sramik Federation, a declarat, conform newsdeeply.com, ca: “Este evident ca aceste reforme conduse de buyeri au facut industria confectiilor un loc mai sigur, cel putin din punct de vedere al structurii.” Dar a adaugat si ca: “Acest lucru a determinat si pierderi imense de locuri de munca pentru femei.”

Poate ca Didi Textiles este un proiect mic intr-o industrie imensa, dar este un proiect al posibilitatilor. Demonstreaza ca productia descentralizata este posibila si ca un loc de munca ce permite femeilor sa lucreze de acasa sau intr-un spatiu comun din sat le ofera acestora stabilitate. Proiectul valorizeaza si mestesugul cusutului. Hainele sunt realizate manual prin tehnici traditionale. Didi Textiles este si un manifest pentru sustenabilitate. Industria textila este si una dintre cele mai poluante, iar reciclarea reprezinta o solutie prin care putem minimiza efectele nocive asupra mediului inconjurator. Intr-o societate in care lucrurile se deruleaza pe fast-forward, in care viata hainelor poate sa nu depaseasca un sezon, proiectul rupe ritmul. El arata cum niste materiale textile vechi pot fi transformate in produse noi, cu un design atemporal si cu o poveste care nu se degradeaza.

*Nu pare sa existe inca o evidenta clara a numarului total de fabrici in care se lucreaza pentru export. Estimarile oscileaza destul de mult, intre 4000 – 8000.

Foto: Ioana Lovin (arhiva personala)
Video: Youtube.com/StudioAnnaHeringer