Intrebata ce vrea de ziua ei, o buna prietena a raspuns simplu: “sanatate”. A zambit apoi si a completat ca nu are nicio alta dorinta in afara de asta de oameni mari. M-am gandit atunci ca starea de sanatate a celor dragi si a noastra stabileste deseori cat de repede devenim oameni mari pe taramul dorintelor.

Asta m-a determinat sa rememorez traseul dorintelor mele. Am fost privilegiata de-a lungul timpului si am avut mult spatiu in care sa-mi plimb imaginatia. Copilaria ramane, totusi, cea mai incarcata de dorinte, de la cele mai caraghioase idei pana la cele mai induiosatoare. E perioada mea cu cea mai mare doza de incredere in posibil si imposibil, deopotriva.

Nu pot spune cu certitudine cu ce dorinte am inceput, dar cel mai probabil cu jucarii. Nu mai stiu sigur nici cand am invatat ca, pentru a se implini, dorintele trebuie puse in gand si pastrate acolo. Imi amintesc insa ca a fost o regula pe care, odata stiuta, am respectat-o cu strictete. De fapt, tocmai pentru ca m-am descurcat de minune sa nu le afle nimeni, unele nu au avut nicio sansa de izbanda. Parintii erau atunci magicienii care le transformau in realitate, dar era necesar sa le stie. Probabil ca, si din acest motiv, consider astazi ca dorintele se implinesc mai degraba cand sunt impartasite.

Am visat cu ochii deschisi si la lucruri supranaturale, cum ar fi sa am puterea de a fi invizibila: sa nu ma gaseasca nimeni cand ma jucam de-a v-ati-ascunselea cu copiii de la bloc sau sa nu mai fie nevoie sa ma strecor, inainte de masa, pana la vitrina unde bunica obisnuia sa pastreze ciocolata de casa pentru desert. Anii au trecut si universul meu a depasit din ce in ce mai mult zona de confort din fata blocului sau din casa bunicii, iar, in afara ei, nu mai parea la fel de distractiv sa fii invizibil. E chiar ironic cum, ca adult, am constientizat ca poti deveni invizibil/a in contexte in care acesta e ultimul lucru pe care ti-l doresti.

Tin minte, de asemenea, perioada in care se difuza la televizor serialul “Nemuritorul”, undeva in prima parte a anilor ’90. Nu a fost una dintre productiile care atrageau oamenii ca un magnet in fata micului ecran, lasand strazile goale pentru cateva zeci de minute, ca-ntr-un cartier parasit, altul e motivul pentru care il mentionez. Fascinata de ideea de a vedea cum va fi lumea peste secole, mi-am dorit si eu, initial, sa fiu ca protagonistul filmului. Apoi, cu cat am analizat mai mult ce implica o viata eterna, cu atat m-a incantat mai putin ideea de a fi nemuritoare. Faptul ca, de la un punct incolo, ar fi presupus sa invat la nesfarsit sa traiesc fara oamenii dragi m-a determinat sa scot dorinta de pe lista.

A fost unul dintre primele momente, daca nu chiar primul, in care am intuit putin din ceea ce avea sa devina cea mai mare teama a mea, moartea celor dragi. Totusi, nu acela a fost momentul in care toate dorintele mele au devenit una. Si el avea sa vina mai tarziu.

In urma cu vreo 10 ani, i-am urat unui amic, de ziua lui, fericire. Cand mi-a raspuns cu ceva asemanator expresiei clasice mai bine sanatate ca-i mai buna decat toate, am glumit ca sanatatea vine la pachet cu fericirea. Nu poti fi fericit fara sa fii sanatos, nu? Peste cativa ani, am simtit ca am inteles cu adevarat ce voia sa spuna. Nu am avut probleme serioase de sanatate, dar fiinte dragi din viata mea da. Acum, imi ajunge un cuvant pentru a-mi exprima dorintele. Sa fie sanatate! Cu restul, vad eu cum ma descurc, doar sunt om mare!