Din una in alta, conversatia a ajuns pana la sfarsitul clasei a 8-a. Mai exact, la primul banchet din viata noastra si la tinutele purtate cu acea ocazie. Vorbeam cu o prietena pe messenger, iar replicile noastre au inceput sa curga in siraguri de cuvinte, incheiate cu emoji-uri zambitoare. Au trecut mai mult de 20 de ani de atunci, dar memoria noastra a pastrat vii anumite detalii.

M-am intrebat daca asta e soarta inevitabila a tinutelor de la banchetele de absolvire: sa ne faca sa zambim peste ani de rezultatele exercitiilor noastre de styling, rezolvate cu mai multa sau mai putina stangacie. Dupa povestea mea, as spune ca da, dar cum suna alte povesti? Pentru o imagine mai ampla, am invitat cateva prietene sa-mi impartaseasca amintirile lor despre tinuta de la primul banchet sau de la cel care le inspira mai tare.

…

Start wearing purple

Laura Ionescu, creative freelancer si cofondatoare Dume de mestecat

Nu eram foarte entuziasmata de balul de absolvire pentru ca fusese un an greu. In plus, balul se intampla inainte de BAC, ceea ce mi se parea de parca ne fortam norocul. Eu eram printre enervantii aia care credeau ca-l vor pica, dupa care luau nota mare.

Am stiut din prima cu ce o sa ma imbrac pentru ca sora-mea imi luase rochia cu trei ani inainte, facand afacerea vietii ei: era redusa de la 750$ la 1$. Inteleg de ce era atat de ieftina. Arata groaznic. O rochie cu un corset mov, sclipicios, cu imprimeu de sarpe, petrecut cu o bareta dupa gat. Bareta avea doua cercuri facute din strasuri in dreptul omoplatilor. In partea de jos nu se intampla mare lucru, dar totusi se intampla mult satin. Un satin mov, pana-n pamant, lucios. Era un amestec ideal intre o nasa mare si o cantareata la opera. N-avea mare sens. Dar eram in Canada si era 1$.

Si nu mi-a placut deloc, dar sora-mea m-a convins sa o probez. Ma asteptam sa o vad asa cum o vazusem, dar in oglinda arata bine. Nu stiu cum sau de ce. Pur si simplu, arata bine cu totul. Parea o rochie de bal. Aratam ca intr-un basm. Dar mai cool.

Am luat-o in Romania si am uitat-o in dulap, stiind ca va fi primul meu gand acum. Cand am ajuns, am dus-o la croitor si am stramtat-o. Apoi m-am ingrasat, asa ca acum ma strangea. Nu era ideal, dar asta ma facea sa stau mai dreapta.

Mi-am luat cercei si o bratara cu pietricele negre, pantofi negri cu toc mic care pentru mine era destul de mare si geanta plic pe care o aveam de la mama. Am fost la coafor inainte si mi-au plasat strategic in cap niste sarmalute de toata frumusetea, pe care le-am aranjat eu acasa in ceva care sa-mi permita sa ies pe usa, dupa care am luat taxiul pana la ballroomul in care se intampla finalul de liceu.

Asa am aflat ca toate rochiile merita o sansa. Unele te poarta pe tine, dar pe altele le porti tu.

…

Minimalismul: descoperit in 2001, practicat pana in prezent

Mirela Ujica, redactor-sef adjunct Glamour

Hars-hars. Bretelele bluzei sapau in piele, bretelele sandalelor sapau in piele, un val de aer fierbinte de la uscatorul Diana imi sapa in creier. 10 minute. 20 de minute. 30 de minute. 40 de minute. O ora. Gata! Poti sa te uiti! Arata foarte-foarte bine. Ma uit in oglinda. Tot ce vad e o casca de bucle stranse, sarmoase, care imi inghite cu totul fata. Nu arata foarte-foarte bine. Nu arata nici macar bine. Era oribil. Da, arata foarte bine, saru’ mana, zic fara convingere, inghit o lacrima, o portie de frustrare si incerc sa imi amintesc cam cat fixativ si spuma am in par si daca mai am timp sa ajung acasa sa ma spal pe cap.

Era banchetul clasei a opta si luasem macar o decizie corecta: fara rochii, fara voaluri, fara volane, fara pampoane. Descoperisem un soi de minimalism dictat de faptul ca, la prima pensie, mama ma scosese la cumparaturi la magazinul Cocor, de unde ma alesesem cu niste pantaloni negri cu talie inalta – probabil prea scumpi pentru bugetul nostru de atunci, asa ca investitia trebuia sa se amortizeze cumva. Pentru bluza, am ajuns tot la vechiul Big Berceni: luasem un top bej, cu juma’ de spate gol si un decolteu cam inutil pentru cineva care, pana in urma cu un an, isi umplea cu sosete singurul sutien pe care-l avea (situatia era destul de plata in continuare).

Eu si buclele mele, adunate laolalta cu toata intristarea intr-o coada stransa bine-bine la spate de mama, am aterizat mai intai prin marea de rochii de ocazie care stateau aliniate pe pistele de alergare ale scolii si apoi la petrecerea clasei. Acolo, in subsolul unui bar de langa Ciresica (da, da, acea Ciresica de pe Elisabeta), am aflat ca se poate dansa pe tocuri pe BUG Mafia, ce e ala un Bloody Mary si ca habar nu aveam de fapt cine pe cine placea din clasa.

La ora 8 eram acasa, spalata pe cap. Abia asteptam liceul.

…

In stilul JLo. Ce mi-am dorit si ce-a iesit.

Madalina Rapeanu, strategic planner Propaganda

Se intampla in vara lui 2002, tocmai absolvisem cel mai prestigios liceu din Focsani. Urma un banchet cu staif la un restaurant faimos si evident ca tinuta a devenit o prioritate. Visam ca seara aia sa fie pentru mine un moment de glorie in materie de fashion.

Am inceput sa ma gandesc la ea din timp si sa caut surse de inspiratie. N-a fost o idee prea buna. Cu cat ai mai mult timp, cu atat creste presiunea si o iei razna. Oscilam intre stiluri. Rochie lunga, scurta sau poate o salopeta indrazneata? Si ce culoare s-ar potrivi? Sa asortez tinuta cu parul, cu ochii, cu nuanta pielii?

In cautarile mele, am dat peste o tinuta care a devenit o obsesie. Era celebra rochie purtata de Jennifer Lopez la premiile Grammy in 2000, semnata Versace. Ma fascinau transparenta si fluiditatea materialului, croiala cu decupaje indraznete, trena si combinatia de culori atat de fresh. Ma vedeam deja in ea, stealing the whole show.

Am stat, am chibzuit, am fost prin magazine sa caut tesaturi care, macar de departe, sa se apropie de ce vedeam eu in fotografii. Nu gaseam nimic. Si nici vreun croitor de-al casei Versace nu aveam in Focsani.

Incet-incet, am prelucrat ideea pana a mai ramas din ea o mica trena aplicata pe o rochie complet diferita. Tot lunga, dar dreapta, fara celebrul decolteu pana la buric, cu care n-as fi indraznit pe bune sa ies, aurie, accesorizata cu aceasta trena din matase si o poseta tip sac, pe care mi-am dorit-o exact din acelasi material. Am completat tinuta cu o pereche de pantofi cu toc – aurii, desigur. N-a lipsit nici cocul generos, pe care l-am tinut tantosa in forma perfecta toata seara.

Ce sa spun? Uitandu-ma in urma, ma amuz de seria asta de alegeri oarecum naive. Nu se potriveau neaparat cu stilul si felul meu de-a fi, dar am simtit nevoia sa fac ceva special. N-am fost relaxata, n-am dansat cu lejeritate pe tocuri, mi-am pazit machiajul de-a lungul orelor, dar, cumva, mi-aduc aminte ca am ajuns acasa simtindu-ma increzatoare si bine cu mine.

…

Amintirea unei tinute care isi pastreaza claritatea

Ioana Ilie, features editor Glamour

Am crescut cu o mama extrem de cocheta. Mama este genul de femeie care poarta tocuri si cand merge la munte, dar pasiunea ei pentru moda nu m-a molipsit. Nu as putea sa spun ca nu imi plac hainele, sigur ca imi plac, dar chiar si asa, garderoba ocupa un loc secundar in viata mea de zi cu zi.

Imi amintesc ca in adolescenta culorile mele preferate erau verde si maro, si asa erau si cam toate hainele mele. Inca din clasa a saptea ma imprietenisem cu o gasca de hipioti, iar asta imi influenta, cumva, optiunile vestimentare, in limitele bugetului pe care ai mei obisnuiau sa-l aloce hainelor mele.

Despre tinuta de la banchetul din clasa a opta imi amintesc ca a fost aleasa extrem de spontan, cu doar vreo doua zile inainte. Mama a insistat sa ma imbrac in rochie si pentru ca pe vremea aia erau super putine magazine de haine la Tulcea, m-a dus la o croitorie din fata blocului unde am decis impreuna ce voi purta, in doar cateva minute. O rochita de vara mini, cu imprimeu animal print, fara maneci, cu nasturei de sus pana jos si niste sandale tot maro, pe care le aveam deja. Nu-mi mai amintesc absolut nimic despre geanta, desi banuiesc ca am purtat una. Insa final touch-ul a fost felul in care am ales sa-mi port parul. Am imprumutat de la o vecina o placa de par si mi-am facut niste bucle mici, din alea in forma zig-zag.

Oricum, acum cand ma gandesc, cu toate ca spuneam la inceput ca stilul vestimentar nu este ceva care sa ma fi preocupat vreodata prea mult, imi dau seama ca tinuta de la banchet este una dintre putinele amintiri pe care le mai am de la acest eveniment. A doua este rochia alba de in, cu care s-a imbracat cea mai buna prietena a mea de atunci (pe care o primise de la o matusa din Elvetia) si cea de-a treia este momentul (apreciat de mine pe atunci ca usor penibil), in care ne-am asezat pe treptele de acces in scoala si ne-am intampinat profesorii, cantand in cor binecunoscutul Gaudeamus.

…

Entuziasmul adolescentei tradus in limbajul modei

Catalina Ciorei, digital strategy & new business director Tribal Worldwide

Am stat putin sa ma gandesc ce sa aleg: clasa a 8-a, cand aveam parul meu blond, dragul de roz si note de 10, sau clasa a 12-a, cand deja descoperisem experimentul in materie de stil, ma razvratisem in privinta facultatii la care urma sa merg si tot asa…

O sa aleg clasa a 12-a si pentru ca e putin mai vie amintirea, si pentru ca alegerile stilistice de atunci se leaga de mood-ul in care eram. Tot descopeream lucruri si aveam impresia ca exista posibilitatea sa fii oricum si orice.

Am ales o rochie Stefanel corai (da’ chiar, acum ce s-o fi intamplat cu ea?), care ma facea sa ma simt ca o protagonista din Visul unei nopti de vara (eram destul de obsedata de Shakespeare – super basic). Aveam si accente verzi in par, deci cumva ma simteam ca o zana alternativa.

Eram incantata pentru ca venisem la Bucuresti sa imi iau rochita – faceam meditatii aici pentru admiterea la jurnalism – si Stefanel mi se parea fix dintr-un film boem si glam in acelasi timp. Toate am fost super-frumoase atunci, asa cum sunt si toate pustoaicele de acum la banchet (care da, arata mult mai preppy decat noi, cu make-up profi & all that jazz).

Aveam o lume intreaga pe care urma sa o descoperim, eram mega entuziasmate si chestia asta se reflecta in fiecare prea mult: prea multa culoare pentru o rochie, prea mult sclipici pe pleoape, prea multe bucle…

…

Rochia de banchet si ADN-ul vestimentar

Vicki Nicola, online content thegroup si vickipedia.ro

Tin minte perfect ca la banchetul din clasa a 8-a am purtat un sarafan din jerseu negru. Fusta era cu talie inalta, midi, cu o taietura “A line”, super comoda. Iar pe dedesubt, clasicul tricou alb din bumbac era suport perfect pentru bretele. Amintirea acestei tinute este foarte pregnanta probabil datorita momentului in care am purtat-o, dar si pentru ca mi-a placut foarte mult si m-am simtit perfect in ea.

De altfel, imi place in continuare. Iar in momentul in care Ioana m-a rugat sa scriu acest text despre prima mea tinuta de banchet si am inceput sa ma gandesc la acel moment si la acea tinuta, am realizat ca fiecare dintre noi are un ADN vestimentar, care, in esenta, ne face sa ne manifestam cumva la fel, mai tot timpul.

In continuare imi place combinatia alb-negru si mi se pare varianta castigatoare in multe momente festive. In continuare imi place jerseul cu fluiditatea lui care te face sa te simti super comod si parca si deseneaza altfel miscarile in timpul dansului. In continuare mi se pare ca sa integrezi un tricou alb intr-o tinuta festiva este una dintre cele mai relaxate si, in egala masura, sofisticate abordari vestimentare. Si, in continuare, ma gandesc in primul rand la naturalete si la firescul meu, atunci cand imi aleg o tinuta chiar si formala.

Nu mai sunt in clasa a 8-a, in rest tot eu sunt.

…

Intre probleme si solutii

Eu

La banchetul din clasa a 8-a, am purtat o rochie pe care, daca tin bine minte, sora mea o purtase cu ani inainte la banchetul ei din clasa a 12-a. De fiecare data cand am probat-o, tinuta mi-a adus in vedere ca eu sunt mai scunda. Doar ca o voiam pe ea si, in plus, la (aproape) 14 ani, toate problemele mele aveau solutii. Boleroul care insotea rochia camufla partea de top, un corset cam larg pentru ce a fost el inventat.

Mi-a placut dintotdeauna parul ondulat. Daca, de obicei, dormeam cu parul impletit sau prins in bigudiuri deloc confortabile, in ziua banchetului, urma sa apelez la un ondulator cu perie rotunda si subtire pentru a-mi face bucle. Nu-l mai folosisem, dar era momentul potrivit pentru o astfel de premiera. Am luat o suvita de par – din fericire, una destul de subtire, din pacate, una de pe langa breton – si am rotit-o pe perie. Aveam parul lung, asa ca a fost nevoie de multe rasuciri. Dupa ce am asteptat cat am crezut ca e necesar pentru a trece la urmatoarea suvita, am realizat ca mi-am incalcit parul in ondulator.

Am incercat sa nu-mi pierd mintile de tot pentru ca nu aveam timp sa le caut. Am cautat, in schimb, solutii. Am tras de fire, cand mai tare, cand mai usor, si am reusit sa ma distantez de scalp si, odata cu asta, de dezastru. La un moment dat insa, am inteles ca singura care ma mai putea desparti complet de ondulator era foarfeca.

Nu am devenit vreun as in moda de atunci, dar stiu mai multe despre vestimentatie si stil. Ce pare ca am uitat insa si mi-ar placea sa reinvat este sa nu las lucruri marunte care merg prost sa atarne dupa mine ca niste mari drame. Asa cum am reusit in acea zi. Cand am iesit pe usa casei, imi amintesc ca starea mea era dictata de petrecerea ce urma, nu de sperietura prin care am trecut. Cea din urma parea deja departe de mine, ca parul taiat cu foarfeca.

Fotografie: Emile Guillemot pe Unsplash