Toate drumurile duc la Roma, iar de aici te duc in 50 de minute la Bracciano. Am descoperit micul oras medieval in aceasta vara, la recomandarea unui prieten. A fost o sugestie care mi-a implinit dorinta de a petrece o zi din concediu la plaja. Asa ca am inlocuit malul marii cu cel al lacului vulcanic Bracciano si nisipul auriu cu unul gri inchis.

Am ajuns la Bracciano cu trenul si, pana la urma, plaja a fost ultimul lucru pe care l-am facut. Strazile inguste, cu pavaj din piatra, m-au invitat intr-un labirint printre casele orasului. De-a lungul zidurilor si la ferestre, ghivecele cu plante de tot felul vin sa suplineasca parca lipsa gradinilor. Unele case au banci la intrare, care incurajeaza vecinii la conversatii lungi, dar gazduiesc fara prejudecati si pisicile buimacite de caldura.

Am mancat la La Cantina di Beba, un restaurant mic cu cinci-sase mese, care este situat pe una dintre stradutele din apropierea castelului Orsini-Odescalchi. Alegerea lui a fost lasata pe seama intuitiei, pentru ca experienta italiana de pana atunci m-a facut sa cred ca e dificil sa gresesti cand vine vorba de mancare. Atmosfera simpla si ritmurile de jazz au incurajat decizia. Am aflat de la doamna Beba ca nu au un meniu fix, acesta schimbandu-se de la o zi la alta, asa ca am lasat-o pe ea sa inspire alegerile culinare pentru pranz. As reveni oricand.

Am continuat plimbarea spre cel mai inalt punct al orasului: castelul medieval. Este un loc incarcat de istorie si legende, pastrate si descrise in interiorul zidurilor. Desi aleasa intamplator, ziua in care am vizitat orasul ne-a oferit un spectacol impresionant. Rotocoalele de nori albi care ornau cerul au contribuit la conturarea celor mai frumoase panorame asupra lacului Bracciano. Vazut de sus, acesta parea nemiscat, sfidand parca starea lui lichida. Am coborat pe mal, unde nisipul era atat de fierbinte, incat nu puteai pasi cu talpile goale, decat in zonele in care era imblanzit de apa.

Dupa doua ore de plaja sub cele mai frumoase degradeuri de albastru, totul s-a schimbat. Am trecut pe neasteptate la urmatorul act al spectacolului. Prezenta vantului mi-a oferit o noua perspectiva asupra lacului. Ceea ce la inceput mi-a parut o coala imensa de hartie, asezata deasupra pamantului, s-a transformat intr-o mare de valuri. Onduleurile norilor s-au intins si au acoperit cerul, fara sa lase la vedere nici macar un coltisor de albastru. Lumea a inceput sa inchida umbrelele de soare si sa-si stranga lucrurile, cu mici pauze pentru a poza lebedele aparute pe lac, parca de nicaieri.

Unii au pornit, apoi, spre casa. Altii, ca si mine, s-au adapostit sub terasa acoperita a unui restaurant si au urmarit in continuare surpriza pregatita de natura. Nu a plouat, iar, peste vreo jumatate de ora, atmosfera a inceput sa se linisteasca. Am incheiat vizita la o taraba de langa castel, unde se vindeau felii delicioase de “cocomero” (pepene rosu). Seara, drumul m-a purta din nou la Roma.

Foto: arhiva personala