Primavara asta, am rezonat cu cadrele care ilustreaza Parisul inflorit, cand rozul pomilor devine, pentru o scurta perioada de timp, element cheie in peisajul urban.

The post Paris in Bloom appeared first on Petocuri.

Cand te intorci din vacanta, esti de obicei intampinata cu intrebarea: „ce ti-a placut cel mai mult?”. Din amalgamul de amintiri dragi care nu au apucat sa se sedimenteze inca, sunt cateva lucruri care s-au infiltrat in fiecare incercare de raspuns de pana acum.

Treptele de pe malul raului Tejo, in Praca do Comercio

In Praca do Comercio, malul raului Tejo este amenajat pe o portiune cu trepte joase, unde lumea se opreste pentru a admira privelistea 360 a orasului sau pentru a-si trage sufletul dupa plimbari lungi pe strazile in panta. Unii oameni intra cu picioarele in apa racoroasa a raului. Altii imortalizeaza momentele in fotografii. Copiii se amuza copios incercand sa ghiceasca momentul in care valurile urmeaza sa se intensifice. Cu toata atentia lor, acestea reusesc sa-i ia pe nepregatite starnind la randul lor valuri de rasete. Am urmarit cum pescarusii pastreaza mereu ocupate locurile din capatul celor doua coloane ridicate la baza scarilor, asemeni unor statuete decorative.

Pe malul raului, in zona Praca do Comercio

Camera Obscura din Castelo de Sao Jorge

Nu stiam de existenta periscopului in unul dintre turnurile castelului, astfel incat experienta de a vedea Lisabona proiectata live pe o bucata alba de material, in interiorul unei incaperi intunecate, a fost cat se poate de impresionanta. Prezentarea ghidului a extins lista locurilor in care imi doream deja sa ajung: Libraria Bertrand, cafeneaua La Brasileira, Biserica medievala Carmo, al carei tavan s-a prabusit in timpul cutremurului din 1775 si nu a mai fost reconstruit de atunci.

Street Art

Orasul a devenit sinonim cu arta strazii. Este o galerie imensa care gazduieste pe zidurile cladirilor artisti din toate colturile lumii. Printre ei, se regasesc Vhils, Bordalo II, Cyrcle sau ±MaisMenos± sau Drawing Jesus.  Am aflat despre Vhils de la un prieten si m-a intrigat tehnica lui de a realiza desenele sculptand in tencuiala fatadelor. Stiam de cladirea din Jardim do Tabaco care a fost inclusa in itinerariul iubitorilor de street art dupa ce peretii ei exteriori au devenit suportul lucrarilor realizate de artistul portughez in colaborare cu Pixel Pancho. Mi-am dorit sa o vad si eu live si am cautat-o, dar, in locul unde credeam ca o voi intalni, nu am gasit altceva decat un santier imens. Am comparat background-ul fotografiilor de pe internet cu ce vedeam in jur. Totul parea sa indice ca eu sunt unde trebuie, insa nu si cladirea. Mi s-a confirmat ca aceasta a fost demolata. Pentru street art e suficient sa te plimbi pur si simplu prin oras. Pentru o experienta completa, va recomand sa ajungeti si la LX Factory.

Lucrare realizata de Vhils

Oldies but Goldies

Imi place sa zabovesc printre carti, iar in Lisabona am avut ocazia de a face acest lucru in cea mai veche librarie din lume.  Situata in cartierul Chiado, libraria Bertrand si-a deschis pentru prima oara portile in 1732. Pe aceeasi strada, am baut o capirinha – era prea tarziu pentru cafea – pe terasa La Brasileira, o cafenea cu o poveste de peste un secol. Cu decenii in urma, aici era punctul de intalnire al artistilor. Poetul Fernando Pessoa se numara printre ei, iar statuia din bronz care il infatiseaza asezat la o masa, chiar langa intrarea in cafenea, aminteste de acele vremuri.

Libraria Bertrand

Niciun mic dejun fara traditionalele tarte portugheze a fost deviza diminetilor aici – un foietaj umplut cu crema de ou, pe care il intalnesti la orice patiserie din oras. Pentru reteta originala, trebuie sa mergi la Pasteis do Belem, o patiserie care foloseste aceleasi ingrediente simple inca din 1837. Curiozitatea ii indeamna pe multi turisti sa vina sa le incerce si, din acest motiv, la Pasteis do Belem e intotdeauna coada. Am avut norocul de a ajunge la momentul potrivit si, in vreo cinci minute, tartele au fost cerute, ambalate, primite, platite, dezambalate si mancate.

Muzeul Berardo

E situat tot in Belem. Am avut bucuria de a intalni aici arta lui Alexander Calder. Una dintre sculpturile lui mobile face parte din colectia permanenta a muzeului. Alaturi de ea, se regasesc lucrari semnate de artisti care apartin unor perioade si unor stiluri diferite, precum: Marcel Duchamp, Pablo Picasso, Joan Miro, Salvador Dali, Andy Warhol sau Maria Helena Vieira da Silva. Intrarea este libera, iar experienta colectiei permanente este dublata de expozitii temporare.

Sculptura mobila realizata de Alexander Calder

Fado

Muzica fado devine parte din coloana sonora a orasului. O auzi intamplator de pe un disc ce se invarte sub acul unui pick-up la Feira da Ladra, un targ de vechituri ce are loc in fiecare sambata. Daca te plimbi seara pe strazile inguste din Alfama, ritmurile ei intense si captivante rasuna din interiorul localurilor, unde sunt concerte live. Apoi, fado-ul este reprezentat si vizual. Il intalnesti pe magnetii de frigider si pe tot felul de alte suveniruri de vacanta, dar si pe desenele murale din oras.

Street art pe Escadinhas Sao Cristovao

In jurul Lisabonei

Atunci cand acest lucru este posibil, imi place sa vizitez si zonele din jurul orasului ales ca destinatie principala de vacanta. Din povestile prietenilor, am aflat de mai multe locuri impresionante, dar Cascais, Sintra si Cabo da Roca s-au regasim printre incercarile lor de raspuns la intrebarea “ce v-a placut cel mai mult?”. E usor de ajuns la ele din Lisabona, cu ajutorul mijloacelor de transport in comun. Daca ajungeti la Cascais, puteti face si o plimbare pana in Estoril. Va tentez mai jos cu cateva imagini din aceste locuri.

Am mers pe jos zeci de kilometri, asa cum mi se intampla de obicei in vacanta. Daca ar fi sa dau un sfat, acesta ar fi:  sa pornesti la drum in fiecare dimineata cu cea mai confortabila incaltaminte, cu palarie si ochelari de soare, cu crema de protectie solara si cu o sticla de apa. Zambetul pe chip ti-l va aduce Lisabona.

Foto: arhiva personala

The post Eu in Lisabona appeared first on Petocuri.

Era deja intuneric afara, insa nu am avut rabdare sa mai astept dupa soare pana a doua zi. Cand am ajuns pe faleza, surpriza! Nu am reusit sa vad nimic mai mult decat o mare de intuneric in care nu am indraznit sa pasesc, chiar daca sunetul valurilor ma anunta ca e in regula. Apa doar s-a retras cateva zeci de metri. Cum efectele mareei nu sunt atat de evidente pe litoralul nostru, fenomenul m-a fascinat cu adevarat abia in acel moment.

M-am intors in urmatoarea zi si, de atunci, cu fiecare ocazie pe care mi-a oferit-o perioada in care am locuit acolo. Am scris scrisori catre cei dragi, asezata pe pietrisul in nuante de caramiziu. Am umplut cu povesti, rasete si cugetari plimbarile alaturi de colegi si prieteni. Am pedalat pe bicicleta impotriva brizei. Am mers cu rolele dintr-o parte in alta a falezei, fara sa conteze ca nu stiu sa pun frana. Am inotat in mare, desi afara erau maximum 17 grade, insa caldura nu parea sa mai vina inainte de plecarea mea.

Locurile preferate gazduiesc cele mai frumoase amintiri si oameni dragi la care sa revii. In februarie, mi-am petrecut o singura zi in Bognor Regis. Totul s-a petrecut ca un vis chiar inainte de a te trezi dimineata: o multime de intamplari derulate intr-un timp foarte scurt. Mi-am revazut prietenii, acei prieteni cu care, desi nu te-ai mai vazut de ani de zile, vorbesti de parca ultima conversatie a voastra fata in fata a fost ieri.

Si da. Am pasit din nou pe nisipul ud, deasupra caruia cu cateva ore inainte se intindea marea. O experienta care inca imi creeaza senzatia de magie. In ciuda unei prognoze meteo descurajante, am avut noroc de o vreme perfecta. Jocul soarelui cu norii si cu marea mi-a oferit peisaje cu texturi si culori impresionante. Dintr-un anumit unghi, apa parea metalica. Din altul, era compusa din degradeuri pastelate de verde, mov si albastru. De data aceasta, am surprins intalnirea intr-o multime de imagini. Aici sunt o parte dintre ele.

Fotografii: Ioana Lovin – arhiva personala

The post (Re)intalnire cu marea appeared first on Petocuri.

Am ajuns la Bracciano cu trenul si, pana la urma, plaja a fost ultimul lucru pe care l-am facut. Strazile inguste, cu pavaj din piatra, m-au invitat intr-un labirint printre casele orasului. De-a lungul zidurilor si la ferestre, ghivecele cu plante de tot felul vin sa suplineasca parca lipsa gradinilor. Unele case au banci la intrare, care incurajeaza vecinii la conversatii lungi, dar gazduiesc fara prejudecati si pisicile buimacite de caldura.

Am mancat la La Cantina di Beba, un restaurant mic cu cinci-sase mese, care este situat pe una dintre stradutele din apropierea castelului Orsini-Odescalchi. Alegerea lui a fost lasata pe seama intuitiei, pentru ca experienta italiana de pana atunci m-a facut sa cred ca e dificil sa gresesti cand vine vorba de mancare. Atmosfera simpla si ritmurile de jazz au incurajat decizia. Am aflat de la doamna Beba ca nu au un meniu fix, acesta schimbandu-se de la o zi la alta, asa ca am lasat-o pe ea sa inspire alegerile culinare pentru pranz. As reveni oricand.

Am continuat plimbarea spre cel mai inalt punct al orasului: castelul medieval. Este un loc incarcat de istorie si legende, pastrate si descrise in interiorul zidurilor. Desi aleasa intamplator, ziua in care am vizitat orasul ne-a oferit un spectacol impresionant. Rotocoalele de nori albi care ornau cerul au contribuit la conturarea celor mai frumoase panorame asupra lacului Bracciano. Vazut de sus, acesta parea nemiscat, sfidand parca starea lui lichida. Am coborat pe mal, unde nisipul era atat de fierbinte, incat nu puteai pasi cu talpile goale, decat in zonele in care era imblanzit de apa.

Dupa doua ore de plaja sub cele mai frumoase degradeuri de albastru, totul s-a schimbat. Am trecut pe neasteptate la urmatorul act al spectacolului. Prezenta vantului mi-a oferit o noua perspectiva asupra lacului. Ceea ce la inceput mi-a parut o coala imensa de hartie, asezata deasupra pamantului, s-a transformat intr-o mare de valuri. Onduleurile norilor s-au intins si au acoperit cerul, fara sa lase la vedere nici macar un coltisor de albastru. Lumea a inceput sa inchida umbrelele de soare si sa-si stranga lucrurile, cu mici pauze pentru a poza lebedele aparute pe lac, parca de nicaieri.

Unii au pornit, apoi, spre casa. Altii, ca si mine, s-au adapostit sub terasa acoperita a unui restaurant si au urmarit in continuare surpriza pregatita de natura. Nu a plouat, iar, peste vreo jumatate de ora, atmosfera a inceput sa se linisteasca. Am incheiat vizita la o taraba de langa castel, unde se vindeau felii delicioase de „cocomero” (pepene rosu). Seara, drumul m-a purta din nou la Roma.

Foto: arhiva personala

The post Bracciano, Italia appeared first on Petocuri.