„M-am simtit toata viata in pozitia copilului. Am mers sa vad filmul asta cu mama si am plans foarte mult amandoua, in bezna, in cinema. Maica-mea nu e fana filme romanesti, dar apoi a povestit toata seara la telefon cu prietenele ei ce mult i-a placut”, mi-a spus o amica. E, de altfel, un film foarte puternic si foarte real. Nu trebuie sa ai 15 ani ca sa nu o suferi pe mama, care stie mai bine, pentru ca ea va continua sa stie mai bine si peste 10, 15 sau 25 de ani, iar latul ombilical o sa fie din ce in ce mai strans, pana cand izbucnirile de a scapa, ca pestele din acvariu dupa aer de la suprafata, vor duce la un razboi, oricum vreti voi, mai putin rece. Cornelia si Barbu au deja o relatie tensionata atunci cand acesta face un accident si calca un copil cu masina, omorandu-l. Intre cei doi incepe o cursa de-a soarecele si pisica, in care Barbu trebuie sa faca fata guilt trip-ului in care se afunda, relatiei pe butuci cu iubita sa si mamei intruzive, pentru care cel mai important e sa restabileasca comunicarea cu fiul instrainat. Pozitia copilului e insa si o radiografie fatisa a coruptiei romanesti la nivel social si institutional, si o explorare psihologica dubla, in mintea mamei cuprinse de remuscari si a fiului paralizat de groaza in fata acuzatiei de ucidere din culpa.

Si in Rocker asistam la o relatie parinte-copil, de data aceasta vazuta din alt unghi. Latul a cedat si a tras parintele dupa el, ca un rest de apendice uitat in corp dupa o operatie nereusita. Viata lui Victor se invarte in jurul fiului sau, dependent de heroina. Dispus sa faca orice sacrificiu pentru a-si vedea fiul inapoi pe „calea cea dreapta”, tatal vinde, una dupa alta, posesiunile importante, dupa care incearca, in disperare de cauza, sa se debaraseze si de alte obiecte din casa pentru a acoperi gaurile de buget cauzate de acest viciu extrem de scump. Desi tensionata, relatia dintre cei doi este greu de distrus. Victor si Dinte sunt uniti de o pasiune comuna, muzica rock, care devine si spatiul in care cei doi isi aplaneaza conflictele. Marian Crisan abordeaza cu succes, dar si cu controversa toxicomania, expunand o fata a acesteia diferita de cele ecranizate in filme cult ca Requiem for a Dream sau Traninspotting si punctand pe o miza mai complexa, cea a familiei.

La Paul Negoescu, Thailanda se muta in mijlocul petrecerilor din Bucuresti, in discutiile relaxate la bere si in dezvaluirile pe care le faci unor straini despre esecurile amoroase care ti-au schimbat viata cam devreme si ti-au implantat cinismul acela despre care vorbeste toata lumea cand alcoolul inlocuieste cheful de dans cu dorul de fosta sau de fostul. Thailanda e pretextul si laitmotivul pentru care orbitezi in jurul ideii de ea sau de el cu care nu eșsti multumit, tanjala dupa altceva si scuza pe care o bagi la spartul unui party, cand te hotarasti sa alergi, făra sa stii ca o faci in cerc, dupa ce ai avut si ai pierdut. O luna in Thailanda e biletul doar dus spre sex, glume, distractie, chestii mai misto, care vorbeste fidel, cu soundtrack urban, despre vibratia generatiei de acum.

Stii momentele alea cand, dupa o zi de plaja, te aduni cu cinci prieteni, si ei cu pieile la fel de rosii ca a ta, si schimbati sarade ca-n-tr-un rit magic in jurul mesei pline de sticle de vin? Un pitic, deci un pitic frate, lucreaza la circ. El doar asta stie sa faca (rasete alternand cu seriozitate monumentala). Dar, frate, el vine acasa, bajbaie pe intuneric dupa intrerupator, dupa mobile, si conchide ca trebuie sa se sinucida. PAM PAM. De ce? (Soc si impasibilitate, lumea ori n-are chef sa ghiceasca ori incearca, cerand urmatoarea sticla de Sauvingnon Blanc). Asa e Killing Time, cel mai nou lung metraj al lui Florin Piersic Jr. Un film cu simtul omorului, care desi nu face abstractie de cliseele unei pelicule noir, reuseste sa-si pastreze autenticitatea si sa garanteze ras, suspans si complicitate. In Killing Time, doi asasini platiti asteapta sa isi lichideze urmatoarea victima intr-un apartament, pe parcursul unei intregi zile. Amandoi fumeaza si incearca sa isi umple timpul agreabil si sa alunge plictiseala. Pe masura ce orele trec insa, tensiunea dintre ei, la inceput acoperita de glume si povestiri ironice, devine din ce in ce mai evidenta, precum crapaturile pe un perete cu tencuiala sarita.

Multa lume se intreaba de ce merg oamenii in numar mic la cinematograf sa vada filme romanești.  „Pentru ca le asteapta pe torenti, chiar daca sunt interesațti, o sa le ia de pe net. O sa le vada la o televiziune„, spunea Piersic Jr. anul trecut, intr-un interviu pentru Garantat 100%. Acum, lucrurile par sa se mai fi schimbat. Ultimele filme romanesti le-am vazut la Control. La poesie est dans le club. Cochetarie si haz, picior peste picior pe scaune pliabile, turceste pe podea, bere, vin, gin, fum, curiozitate mai multa decat blazare, o atmosfera care te face sa te simti putin ca intr-un cinema francez de anii ’70 via Bernardo Bertolucci. Si la Elvira Popescu regasesti aceeasi preocupare. Desigur, va exista mereu alternativa, din ce in ce mai variata si mai cosmetizata, cu tehnologii care proiecteaza bombe si cataclisme chiar langa punga ta de floricele de porumb, in salile de cinema cu o cifra din ce in ce mai mare langa acel G. Insa lumea vrea sa vada si film realist, iar emotia vine, inca, in valuri mari, din povestea de pe marele ecran, mai curand decat din efectele speciale.

Foto: Gos Aelenei via pozitiacopilului.ro

The post Cinema romanesc, noul val appeared first on Petocuri.