Bun venit la Palilula. Aici cainii nu umbla cu covrigi in coada, iarba nu creste perpendicular pe casa si nici nu ploua cu tamaie, dar oamenii se imbata crita zi de vara pana-n seara la umbra leandrilor, boncaluiesc pe mese in ritm de pianina si fac negot cu broaste in Italia ca sa-si plateasca orgiile bahice.

Palilulenii traiesc inafara timpului si s-au retras de pe harta comunismului (si a realismului) in acest sanatoriu al desertaciunilor. Nimic nu e ceea ce pare aici, unde bolnavii sanatosi tun si umplu saloanele de spital ca sa zaca, sa bea si sa manance, eventual sa se bage la o miuţă la Ginecologie. Palilula e gradina inecata in rachiu a raiului, si chiar daca la inceput e un rai sumbru, imputit si uitat de Dumnezeu, in care colcaie broastele, pana si un strain scolit la Capitala isi va lepada, intr-un final, straiele de sfant si se va infrupta din bogatia in(de)finita a locului. Doctorul Serafim (Áron Dimény) a scoborat din locomotiva subreda ce uneste paradisul pierdut de restul lumii, ca sa-l inlocuiasca pe raposatul Nea Pandelica, iar Palilula s-a pricopsit cu un pediatru. Chiar daca aici nu se mai nasc copii, caci daca incep sa se nasca, viii vor trece pe lumea cealalta.

Inca din prima seara, Serafim incepe sa vada raposatii ranjindu-i la morga, fotografiile prinzand viata, o manifestatie de turbare conjugala soldata cu batai in plina strada si intreg satul privind ca la spectacol la autopsia lui nea Pandelica, pe un ger de crapa pietrele. Bizareriile nu se opresc aici, din folclorul Palilulei mai fac parte un hermafrodit care isi schimba sexualitatea in functie de fazele lunii, doua gemene care isi sincronizeaza gesturile, o prostituata fara un ochi si una secerata de o grenada, dar si o faptura jumatate femeie, jumatate cornuta, despre care se crede ca ar fi nascut in secret copilul lui Pandelica — un foetus fara un regn specific ce se odihneste in formol in cabinetului raposatului.

Filmul lui Silviu Purcarete e un dictionar de simboluri, o lume stranie, populata de personaje bizare, o anticamera a ororilor transfigurate in frumos, spalate prin alcool, un fel de chirurgie estetica a uratului pe viu. The piano has been drinking. Ingerul mortii, minotaurul, fertilitatea, focul Apocalipsei.

Undeva la Palilula mi-a schimbat irevocabil parerea despre filmul romanesc. Am vazut ca are critici foarte dure, si am sa ma duelez, cat pot, cu acest argument. Cu siguranta nu este un film pe care masele sa il vada, cu ochiul necritic decat in privinta soiului de popcorn pe care il ingurgiteaza cand nu se hahaie, la mall. Nu este nici un film pe care sa il vezi cu mama si cu tata, decat daca, poate le-a placut Delicatessen sau Taxidermia. Nici macar cu prietena ta, daca e mai slaba de inger. Poate parea greu de digerat. Mi-a fost descris ca plictisitor, exagerat, flamboaiant. M-am dus sa-l vad aseara la NCRR pentru ca am o relatie dificila cu filmul romanesc, dar de data asta eram curioasa. Nu vazusem trailerul, nu citisem nimic despre acest film inafara de un pasaj pe care cineva il postase pe facebook: “Povestea este singura cale prin care se poate înnobila jegul”. A fost argumentul suprem. Acum cred ca e un film de arta, cu o executie brici, si primul film romanesc pe care-l vad jucat neromaneste. Excesele sunt oportune in suprarealism.

Articol preluat de pe Hypestreet.ro
Foto: www.undevalapalilula.ro